Cum v‑a venit ideea scrierii unui roman despre Bacovia, un poet îndrăgit și cunoscut de toată lumea?
Eu sunt profesor, nu sunt scriitor sau prozator. Inițial, aveam de gând să fac o carte de critică literară, fiind băcăuan, cum e și Bacovia, și aveam un fel de datorie. Mi‑am zis: trebue să scrii o carte despre Bacovia. Și în primă fază am dorit să scriu o carte de critică literară. Dar mi‑am dat seama că nu e o idee bună, pentru că s‑au scris foarte multe cărți și foarte bune despre Bacovia. Este și o bibliografie consistentă. M‑am trezit într‑un impas, am avut acest blocaj, nu găseam o cale, o soluție și atunci am găsit‑o. Ia să fac din viața și opera lui o poveste, să‑l transform pe Bacovia într‑un personaj. Poate că așa e mai interesant, și cred că așa este. Evident, am ajuns să scriu acest roman dându‑mi seama că ar avea o șansă în plus. Deși eram conștient de faptul că una e să scrii o carte de critică literară și alta e să scrii un roman, mai ales că e primul meu roman. Însă eu sunt convins că oamenii au nevoie de povești în timpurile de astăzi, ei caută și altceva și atunci am încercat să vin cu această carte. Dacă este reușită, să spună cititorii, nu sunt eu în măsură să răspund la această întrebare, să fac aprecieri de felul acesta. Dar din semnalele pe care le‑am primit în lunile ce au urmat după apariția cărții – a apărut de sub tipar în septembrie 2022 –, ecourile sunt pozitive. Lumea spune: da, e mai interesant așa să‑l citim, să‑l descoperim pe Bacovia, dintr‑un alt unghi, dincolo de clișeele pe care le avem noi din școală. Sigur, școala își face datoria ei, critica literară își face datoria ei. Dar eu am încercat să vin cu lucruri mai puțin cunoscute, cu unele aspecte din viața lui neglijate sau, poate, trecute cumva în plan secund. Criteriul acesta e valabil pentru foarte mulți scriitori, mai ales pentru cei clasicizați. Ei au niște teme extrem de interesante, și descoperirea acestor aspecte din biografia lor ne poate ajuta să înțelegem și opera. Ceea ce e valabil și în cazul poeziilor lui Bacovia. Pentru că dacă îi cercetezi viața, epoca în care a trăit, lumea în care s‑a format, ajungi să‑ți dai seama de ce a scris așa, de ce imaginarul bacovian este cum este.
Câtă ficțiune și câtă realitate este în Iorgu?
Îmi vine greu să calculez, nu am un instrument de mare precizie ca să spun cât la sută e ficțiune, cât la sută e document. Dar ce pot să spun cu certitudine e că m‑am documentat suficient, am umblat prin arhive, prin biblioteci. Am încercat să înțeleg bine epocile prin care a trecut Bacovia și am recurs și la ficțiune, ca să spun așa, mai ales în zonele unde nu aveam suficientă informație. Acolo am suplinit, am compensat cu ficțiune. În ultimă instanță, aceasta am dorit să fac din el, un personaj, pentru că Iorgu este și nu este Bacovia. Eu sper să semene cu Bacovia, dar doresc să aibă și o individualitate a lui, o carnație a lui, adică să reziste și pe picioarele lui. Poate mai puțini știu că Bacovia era un tip plin de umor. Am vrut să fie mai mult decât o biografie romanțată – dacă mi‑a ieșit sau nu, nu știu. Dar mi‑am propus chestiunea aceasta. Adică să creez un personaj, să‑l scot din ceea ce știm noi din manuale sau din alte surse. Să‑l aduc mai aproape, să fie mai multă imaginație. Altfel zis, mi‑am luat această libertate de a inventa, de a‑i pune în cârcă mai multe. Poate că i‑am atribuit și lucruri pe care nu le‑a făcut, dar eu așa am simțit, așa îl înțeleg. Eu nu văd în Bacovia un pesimist, e clișeul numărul unu pe care am ținut să‑l combat. După cum am mai spus, a fost un tip cu harul umorului, lucid. De fapt, am încercat să aflu cât mai multe despre Bacovia. Atunci când vrei să scrii o carte despre un scriitor ca Bacovia, sigur că e necesar să te documentezi, și aici am avut surprize. Deoarece documentarea e necesară, dar nu este suficientă. M‑am ciocnit de chestia că, documentându‑mă, constatam că înaintea mea fuseseră alții, și e frustrant, e enervant. Intenționam să descopăr și eu ceva original despre Bacovia. Trebuie să recunosc, n‑am găsit nimic senzațional. Însă e clar că documentarea mi‑a prins bine, am citit și eu tot ce am găsit despre Bacovia, dar trebuie să recunosc că au rămas destule porțiuni goale neacoperite, mi‑am dat seama că risc să fiu penibil, să repet ceea ce au spus alții înaintea mea: Grigurcu, Petroveanu, Călin… lista e lungă. Din păcate, noi suntem dopați cu niște clișee. Bacovia a fost întâi de toate un om și el a trăit și s‑a bucurat de viață. Am încercat să fac din Bacovia un om. Cum zicea Nichita despre Eminescu: înainte să fie poet național, geniu romantic, omul deplin al culturii române – și toate clișeele despre el –, a fost un om viu. Eu reformulez și spun: Bacovia, înainte de a fi poet, înainte de toate, el a fost om, aceasta e pledoaria mea. Aceasta am încercat eu să demonstrez în cartea în cauză, nu știu dacă am reușit sau nu. Am încercat să‑mi imaginez, să reconstitui viața lui Bacovia, cum trăia el, care erau speranțele lui, nevoile, așteptările, durerile lui.
Ce dificultăți ați întâmpinat, ținând cont că e primul roman pe care îl scrieți?
Evident că sunt un debutant în zona aceasta a prozei. Am lucrat greu, pentru că eu sunt un tip ticăit, adică nu scriu nici la comandă, nici așa, sub impulsul inspirației, ca să zic gata, m‑am așezat la laptop și totul merge de la sine. Mi‑a luat câțiva ani, pentru că am revenit asupra textului. Am avut, pe de o parte, ezitările debutantului, ezitările firești ale celui care n‑a scris niciodată proză, care a scris doar critică literară și a scris despre alții. Și când scrii despre alții, e ușor să vezi imperfecțiunile lor. Acum m‑am trezit în situația că mă vor citi alții pe mine. Și mi‑am zis: ia să vedem ce vor spune depre mine. Și am avut asemenea ezitări, chiar au fost două‑trei momente când am dorit să renunț la povestea aceasta. Dar noroc de câțiva prieteni, foarte buni scriitori, critici literari, pe care i‑am rugat să‑mi spună sincer: nu mă lăsați să mă fac de râs, dacă nu e bine ce fac, vă rog frumos, dați un semnal de alarmă și eu mă opresc. Ei mi‑au zis că e bine și m‑a ajutat foarte mult și Andreea Răsuceanu, cea care coordonează colecția de scriitori contemporani de la Humanitas, și am prins într‑un fel curaj. Recunosc, am scris‑o greu, au fost niște ani de acumulări, de documentare. Iar transcierea propriu‑zisă a durat vreun an, să zicem, pentru că am tot revenit, am mai modificat. Simțeam că unele capitole nu se integrează, dar pănă la urmă am adus‑o în forma aceasta. Acum, sigur, dacă aș lua‑o de la capăt, aș mai schimba câte ceva, dar deja nu mai pot, deja cartea e a cititorilor.
E timpul deja să ne ferim de stereotipul că Bacovia e doar un poet al tristeții și al nostalgiei.
Păi, sigur, eu de aceea am scris această carte, pentru că am refuzat să accept imaginea aceasta de poet simbolist, decadent, angoasat, apăsat de moarte. Nu, din punctul meu de vedere – și am mai spus‑o –, Bacovia este un mare poet al iubirii. Pare surprinzător, dar dacă îl recitim, dacă ne uităm cu atenție în textele lui, vom vedea că viziunea aceasta sumbră, apocaliptică, dezastruoasă vine dintr‑o neîmplinire în dragoste. Marea lui dezamăgire, marea lui problemă existențială a fost tocmai teama aceasta de eșec, faptul că n‑a fost înțeles sentimental cu toate tribulațiile aferente.
