Sunt scriitor român oriunde merg. Indiferent de țară. Mi-am păstrat cetățenia română și scriu în limba română. Totodată, am o traducătoare pentru scrierile mele în franceză și în turcă. Public sub pseudonim francez și sub pseudonim turc.
Nimeni nu se întreabă de unde vin, pentru că nu fac parte din ”sistem”, iar cărțile mele nu apar la edituri uriașe, în mii de exemplare.
Încerc să mă țin cât mai departe de ”lumea literară”. Am trecut pe acolo. Am văzut ce se întâmplă. Nu mi-a plăcut. Tot timpul pe care îl am la dispoziție îl folosesc pentru a-mi scrie cărțile.
Sub numele de autoare Dana Banu, trimit cam o dată pe lună în România texte – poezie și proză – unor reviste ale căror adrese le găsesc căutând la întâmplare pe net. Unii redactori ai acelor reviste îmi răspund și le publică. Alții, nu îmi răspund și nu le publică.
Sunt un scriitor discret, atât acasă, în România, cât și în Franța și Turcia unde mai public. Nu ies în față, nu mă promovez agresiv, nu îmi vând cărțile pe internet, nu fac poze cu cititorii și nu dau autografe.
Dana Banu e un scriitor român. Sub acest nume public însă doar în România.
În rest, pot scrie oriunde și oricând. Am ”vechime”. Scriu de peste 35 de ani cu aceeași ardoare și uriașă bucurie că o pot face. Îmi place mult mai mult să scriu decât să public.
Mă simt acasă peste tot în lumea aceasta și nu am de gând să o părăsesc prea curând. Mă fascinează oamenii, orașele mari, macarons-urile din vitrinele cofetăriilor pariziene, baloanele și zeppelinele colorate din ilustrațiile pentru copii. Să fii scriitor e fabulos! Pentru mine înseamnă tot ceea ce sunt. Descopăr mereu câte ceva de scris.
Iubesc Parisul și voi rămâne până la capăt un scriitor român care trăiește în el.
Dana Banu
poezii din volumul în lucru Insomnii orientale
Visul Măcelarului
Insomnii orientale cu poezii mustind de biografism
și cu Măcelarul din cartier făcându-mi semne
să vin la o cafea.
Printre cotlete de berbecuț, adana kebab,
urfa kebab și kasap köfte(chiftelele măcelarului),
mă simt diafană, o Beatrice demnă de un Dante
intelectuala Doamnă T. a lui Don Camil.
Mă zăresc în oglinda prăvăliei,
încadrată de trandafiri decorativi roșii din plastic
perfect asortați cu roșul rozaliu al antricoatelor de vițel.
În colț un mic tranzistor
de pe vremea părinților și bunicilor tânărului Măcelar
tranzistorul e alb-ivoriu precum oasele din galantar
pline de măduvă.
Timpul s-a oprit în mica măcelărie.
Ceasul de perete e defect.
O muzică de serial turcesc dansează pe deasupra cotletelor
și acoperă ayranul din frigider,
tânărul Măcelar continuă să se învârtă în jurul meu.
Nu vorbim deloc.
El stă cu mâinile stinghere pe lângă corp
și se uită în tăcere la mine.
Poate ca să își aducă aminte după ce plec.
Cred că îi place să mă vadă în prăvălia lui.
E tânăr și singur. Mica măcelărie e tot ce are.
Și-ar fi dorit să fie aviator, dar nu a trecut examenul.
Știe că îl înțeleg și e un minut fericit
printre trandafirii de plastic, tranzistorul de culoarea oaselor
și galantarul plin cu toate visele lui de bărbat tânăr,
transformate în praf, pulbere, oase și kebab.
Eu îi zâmbesc, el îmi zâmbește larg. Omenește.
Apoi plec.
Mi-e un somn de m-aș întinde în băcănia de lângă măcelărie
cu capul pe o rotiță de cașcaval Hellim,
cu mâinile sprijinite de borcanele cu bulgur
și picioarele băgate în cutiile cu pekmez și tahini.
Simt cum somnul nopților nedormite
îmi desenează dungi violete sub anticearcăn.
Arunc o mutră fioroasă băcanului.
Îi cer țigări și el se bucură. Crede că așa arată fața mea prietenoasă.
Măcelarul a venit după mine. Zâmbește rotund în continuare.
Știu că îi plac mai mult decât se cuvine.
O femeie simte întotdeauna când măcelarii o plac.
De Onisim îi e frică și când îl vede tace abrupt.
Se sufocă și trage insistent de gulerul cămășii.
Onisim râde și îi face semn că nu e cuminte.
Măcelarul îmi oferă mereu cadouri:
coșulețe cu săpunuri mici și colorate,
șervețele parfumate,
sticle cu colonii de lămâi și căpșuni.
Coloniile miros puternic,
le dau mai departe Mayei care le dă Edei,
care le pune în pungă și punga o lasă pe stradă
lângă gunoi
alături de visele Măcelarului.
Când scrii poezii,
iar Măcelarul își rotește mâinile ca elicea avionului
cu care în curând vei pleca și pe care el și-ar dori să îl piloteze
dacă am trăi într-o telenovelă turcească.
Dar nu trăim într-o telenovelă turcească,
iar el va rămâne singur să privească din ușa prăvăliei
oamenii care nu îl salută niciodată și nu cumpără nimic de la el.
Avioanele care trec pe cerul Istanbulului și nu sunt pilotate de el.
Trecătorii cu măștile lor albe printre care nu voi mai fi și eu.
Tinerețea lui pilotând avionul și plecând spre Paris odată cu mine.
Când scrii poezii iar insomnia orientală te cuprinde.
Lentoarea ei te ține captivă. Zgomotele se îndepărtează.
Totul pare deja întâmplat. Culorile devin puternice
apoi se estompează și poeziile se scriu singure.
Somnul e parcă din ce în ce mai departe.
Băutorii
Nopți albe, zile de vată, anotimpuri în falduri baroce.
Scriu exerciții-poezii biografiste
și mă uit la albume cu poze.
Insomniile mele vin odată cu Orientul
stau ce stau, apoi pleacă încet înapoi la ele acasă.
Seara mă trezesc la viață.
Merg pe chei și arunc pietricele în Bosfor.
Uneori mă gândesc la țara mea de departe.
Onisim e în săptămâna lui anuală de băut seara cu băieții.
Concediu tradițional rusesc.
Noaptea când vine acasă îmi cântă la chitară
din cântecele lui Vîsoțki.
Vocea lui e gravă. Ochii îi strălucesc prin aburul nopții.
Îmi place să îl aștept în fereastră.
Aerul e răcoros, e violet și e aromat.
Așteptarea mea are culoarea crepusculului
și a nopților albe din Piter.
Uneori mă strigă din stradă: Maia Danușka! Danușka maia!
Bulgarul Georgi, vecinul, râde și îi spune nevesti-sii Ivelina:
A venit pictoru’ acasă!
Eu fug înspre el și e bine.
Onisim bea cu ai noștri.
Se întâlnesc toți seara pe strada în pantă
cu dale gri din piatră cubică sclipind fericite
apoi merg la locanta rusească din cartier.
Am avut și eu o lungă perioadă în care am băut
chiar mai mult decât un bărbat.
Eram nefericită, singură și confuză.
Mi-am băut paharul. M-am săturat. L-am lăsat.
Onisim bea catifelat, povestitor, cu ochii sclipind jucăuși.
Îi place să asculte muzică rusească atunci când bea.
Nu e singur. O are acasă pe Danușka lui, o iubește. E fericit.
Bea cu Grig care îi povestește despre femeile lui.
Nu știu cum le poate ține minte pe toate.
Sunt atât de multe, încât oricine le-ar pierde șirul.
Grig e singur între atâtea feminine absențe.
Bea românește, cinstit, apăsat.
Bea cu Igor care doar bea și nu vorbește.
Igor e tânăr și singur. Femeia lui cea tânără a murit.
Bea greu, plumburiu, întunecat.
Onisim bea cu Grișa care și-a ucis din greșeală iubita
în tinerețe într-un accident de motocicletă.
Grișa nu poate fi decât singur. Bea amestecat și anapoda.
Bea cu Bunicul Ozgur, apoi râd tare.
Bunicul Ozgur bea raki de anason care miroase oribil
apoi și își șterge molcom mustața și barba.
Femeia Bunicului a murit demult.
Uneori el se întunecă. Atunci știu că se gândește la ea.
Onisim bea cu Emre, vecinul nostru cântăreț.
Emre cântă și în seriale turcești.
Iuri, patronul locantei rusești, face multe temenele când vine
și scoate pentru el sticle de băutură cu forme cochete.
Emre e cel mai tânăr dintre ai mei.
Are o soție ca o divă de la Hollywood.
O cheamă Eda și îl iubește.
Bea vesel ciocnind des cu Onisim.
Când se îmbată cântă la saz
toți turcii încep atunci să pâlpâie colorat
precum beculețele sărbătorilor de Crăciun.
Kemal nu bea cu ei pentru că e musulman practicant
nu consumă alcool.
La sfârșit îi duce cu mașina pe fiecare acasă.
Are o față de urs panda și 5 copii.
E fericit când venim la Istanbul, pentru că mai câștigă un ban.
Vremurile sunt peste tot bolnave și grele.
Ai mei sunt veseli. Sunt bărbați. Sunt frumoși. Îmi par uriași.
Aș vrea să fim cu toții nemuritori.
Îmi place tare mult să scriu despre ei.
Insomniile mele de toamnă devin mai blânde.
Viețile noastre adie ușor.
