N-aș recomanda nimănui spre lectură romanul Gadfly in Russia al lui Alan Silitoe; e prea lung și pare fără poantă, fără catch. E doar o aparență, dar nu asta vreau să spun aici și acum, ci cu totul altceva: pentru mine, ca vechi fan Silitoe, acest ultim roman al său mi-a oferit o cheie de înțelegere a Duminicii Orbului și a ceea ce a urmat după aceea – iar ceea ce-a urmat a contat pentru noi toți, pentru absolut toți, fiindcă ne-a furat zece ani din viață. Acum, de când cu pandemia și cu lupta celor bolnavi (și a personalului medical, desigur) cu timpul, parcă pricepem altfel cât de importantă e fiecare zi de viață, fiecare oră. Dar zece ani?!
Personajul lui Silitoe – pe care, fatalitate!, îl cheamă chiar Alan Silitoe – își cumpără o mașină, își lasă acasă soția și copilul (care are vârsta de azi a fiică-mii) și pleacă brambura pe Continent, ceea ce mi-aș dori și mie, dacă n-aș fi deja pe Continent. O ia prin nord, prin Scandinavia, trece din Finlanda în URSS, traversează de la Leningrad (!) la Cernăuți, intră în România pe la Vadul-Siret, doarme o noapte la Pasul Fântânele și iese din țară a doua zi, seara, ca să înnopteze la Belgrad. Ce se întâmplă mai departe în cartea asta e treaba fanilor Silitoe.
România îl interesează pe autor cum mă interesează pe mine Republica Malawi, adică mai deloc spre absolut deloc, ca să folosesc o expresie devenită amuzantă prin repetare; dacă mă-ntreabă cineva: „Mihăiță, tu știi unde-i Republica Malawi?”, eu răspund standardizat: „Nu știu, dar nici nu mă interesează”. Alan Silitoe, ca om de stânga, ca britanic cu convingeri comuniste, este fascinat de URSS, dar în privința micilor state-satelit ale Uniunii nu manifestă niciun dram de interes. N-o spune nicăieri, o poți citi însă printre rânduri: „Dacă prăpădiții ăștia erau buni de ceva, ar fi făcut și ei parte din măreața Uniune Sovietică, locul unde se scrie Istoria” (mai spre bătrânețe Silitoe și-a revizuit oleacă părerile, dar acum suntem spre sfârșitul anilor ’60, înainte ca Armata Roșie să invadeze Cehoslovacia).
Cum apare România în carte? Ca o țară relaxată. Nu găsesc alt cuvânt, dar ăsta cred că e suficient: vameșii români sunt relaxați, milițienii de la „Rutieră” sunt relaxați, recepționera de la hotel este relaxată, chelnerița la fel. Nimeni nu-l bagă-n seamă, nimeni nu se ține gaia-mațu după el, nimeni nu-l privește chiorâș ca pe un „străin, probabil spion”, cum i se întâmplase peste tot în URSS, deși călătorea însoțit de un băiat de la „organe”, un așa-numit mamka (un georgian, un anume Georgy Andjaparidze, despre a cărui carieră s-ar putea scrie un roman în sine – nici asta nu-i o idee rea, poate-l scriu eu). Oamenii din România i se par mai puțin săraci ca cei din URSS, șoselele – ceva mai bune, iar hrana cu mult mai bună.
Poate că pasajele astea din cartea lui Silitoe ar putea deschide generației mele o fereastră spre înțelegere. Ne-am petrecut ultimul deceniu al mileniului trecut certându-ne pe politică cu părinții noștri. Ei votau ceva, noi votam opusul. Ei ne certau că suntem proști, noi îi certam că sunt proști. Noi știam exact ce voiam: o Țară ca Afară. Ei știau exact ce voiau: o Țară ca Atunci (1964– 1971). Și ei, și noi voiam o țară relaxată, doar că noi aveam în minte 1979–1989, când spuneam „comunism”; asta cunoscuserăm în mod direct, nu altceva. Ei cunoscuseră altceva. Îl voiau înapoi.
După mine, important pentru generația mea nu e atât să înțeleagă (și dacă înțelege, ce? Acum e prea târziu. Nu mai avem cu cine ne certa), cât să nu comită exact aceeași greșeală. Indiferent ce ne așteaptă de acum încolo, după boleșnița asta și re-sărăcirea care-i va urma, să visăm la frumosul nostru trecut este pierdere de vreme. Paranteză: „frumosul” nostru trecut a început după Criză și s-a terminat la COVID; am închis paranteza. Citindu-l pe Silitoe, îmi spun că trecutul e-o carte citită de toată lumea: o poți răsfoi când ai chef, dar n-o mai poți vinde. Nu la librărie.
Post scriptum: precizez, de dragul cititorului de limba română, că gadfly se traduce de obicei prin „tăun”, ceea ce este foarte frumos, foarte misterios, foarte aventuros și foarte romantic. Dar dihania în sine este Tabanus abdominalis, iar țăranii din toată lumea asta o numesc „musca de cal” (horsefly) și o urăsc de moarte, absolut de moarte, pentru că e-o nenorocire pe capul vitelor și al oamenilor. Sunt de la țară, știu ce vorbesc: în zilele umede și călduroase, muștele de cal sunt atât de însetate de sânge, că munca la câmp devine practic imposibilă. Și oamenii, și caii (sau bivolițele) ar trebui să-și petreacă timpul apărându-se de ele în loc să lucreze. Pentru mine, gadfly n-are nimic romantic, iar alăturarea dintre gadfly și Russia dă unul dintre cele mai bune titluri imaginabile în limba engleză. Și, bineînțeles, cel mai bun titlu al lui Silitoe – dar, repet, doar pentru mine!
