(din volumul 3310, ARC, Chișinău, 2024)
Își părăsise orașul de baștină într‑o seară bătută de vânturi și stropită de picăturile unei ploi care așa și nu reușea să înceapă. Își planificase asta de mult și urmărise neapărat să poată într‑o zi să vorbească clar, direct și onest despre ce‑i preocupă cu adevărat pe oameni, oriunde în lume. Despre Chile în vremea când taică‑su inițial lucrase cu statul, apoi decisese că nu mai poate, apoi se ascunsese multă vreme, apoi fu găsit mort într‑un șanț – se scrisese în lume tot ce vrei, doar nu cum era. Cum văzuse el, cum simțise el, cum simțise familia lui. Iar asta l‑a ambiționat, l‑a mișcat înainte toată viață. Să‑și explice sieși familia sa, țara sa, înțelegându‑i pe alții.
Azi se împlineau probabil vreo douăzeci de ani din acea seară vântoasă pe aeroportul din Santiago de Chile. Acum, era condus cu o cagulă neagră pe cap – totuși fusese mai mult de zece ani reporter France Presse, deci era dușman potențial – într‑o clădire cu două etaje ce se dovedi destul de drăguță în ciuda absenței peretelui unei camere – un obuz îl rupsese cam de tot vreo săptămână în urmă. Mergând așa, în întunericul cagulei, încerca să‑și adune de printre gândurile răvășite motivația care îl determinase să depună eforturile care într‑un final l‑au adus aici, cu cagula pe cap, într‑un oraș foarte îndepărtat de țara lui, un oraș rece, gri, plin de beton frânt, în care se auzeau sunete surde, când mai departe, când mai aproape. Motivația era aceeași: să povestească onest despre ceva ce, credea el, alții nu vorbesc onest. Cu orice preț. Să facă ceva ce nu se făcuse despre țara lui, despre Chile, atunci.
Gazdele, nefiind chiar prietenoase (France Presse le stătea în minte, nu se puteau debarasa – potențial dușman), totuși îl primiseră – tot din același motiv: era din partea dușmanului, rupea puțin rusește și le spusese că va scrie totul exact cum vede, oferindu‑le exemple, deci îl acceptaseră. La intrarea în oraș – „Hei, ia îmbracă chiar acum cagula asta pe cap!”, așa ajunsese la casa cu două etaje. Îi oferiră o cămăruță la etajul doi, alături de camera fără perete, în care acum ningea cu lapoviță. Era o cameră mică, întunecoasă, dar bine încălzită de o sobă care era, surprinzător, intactă.
Drumul, adică ce urma să vadă Carlos aici, era prestabilit. Mergea însoțit de paznici înarmați și de un „reprezentant de presă” îmbrăcat militar, dar fără grad militar, și care, în ciuda războiului și lipsurilor constante, își avea cumva întotdeauna nările roșii de la utilizarea unei substanțe care se exporta – cel mai des – tocmai de pe continentul de unde venea și Carlos. Adică, Karl, cum îi ziceau ei. Că numele lui original era prea mult – e prea complicat și inutil în context de război să se lăfăie în silabe. Mai bine așa, simplu și scurt. – Aici sunt răniții, Karl. N‑ai mai văzut așa ceva, îi zise reprezentantul care prea puțin cunoștea experiența de viață a lui Carlos. Apoi trase de câteva ori cu nesaț aerul de afară și dădu la o parte straturile groase de peliculă – peliculă americană se numea pe aici cândva, așa o numise Rogojin în romanul lui Fiodor Mihailovici, după ce o folosise cu un scop similar – care acopereau intrarea în mica și eleganta clădire neoclasică, în care acum era un fel de spital improvizat.
Intrară cu reprezentatul, restul însoțitorilor rămaseră afară.
Răniții gemeau, unii tăceau – fața fiindu‑le uneori traversată de o convulsie neașteptată, alții înjurau în glas, strigau – nu le zicea nimeni nimic. Mirosea a sânge. Proaspăt, coagulat, în coagulare, toate varietățile. În fond, a fier.
Nu prea era cine să le zică ceva, sau ce să le mai facă. Aprovizionarea orașului asediat era practic complet întreruptă, erau departe de țara lor. Adică, în măsura în care o sută de kilometri sunt departe, dar, aparent, urmau să fie abandonați. Tot așa cum fuseseră împinși încoace din țara lor, fără prea multe explicații.
— Karl, gemu un rănit blond, încă tânăr, văzând inscripția de pe vesta antiglonț a lui Carlos – gazdele îi lipiseră numele pe vestă, de parcă ar fi fost și el luptător. Îți zic, Karl, eu nu sunt vinovat cu nimic. Eu n‑am făcut nimic. Și nu pot să mai plec înapoi, Karl. Înțelegi? Sunt de aici, de peste graniță, dar de aproape. Înainte întotdeauna veneam și înainte și înapoi. Iar acum, o sută de kilometri blestemați nu îi mai pot face.
Apoi începu să delireze, zicea ceva de bunicul sau străbunicul său, nu era clar, de orașul pe fluviul cel mare, de pe Volga, de cum drumul de cinci minute între două clădiri relativ alăturate îl făcea bunic‑su în trei zile, cu lupte. Carlos parcă vru să remarce că atunci totuși bunic‑su era cel care lupta împotriva celor veniți, iar acum, el, bietul rănit, era cel venit, venit în forță, cu violență deosebită.
Dar Carlos se reținu, tăcu. Mai văzuse așa ceva. Prea multe văzuse. Era timpul să se oprească. De ce în genere venise încoace? Trebuie să se oprească. Era prea mult. Dar cu reflexul omului care înțelege că trebuie să facă ceea ce trebuie să facă, se așeză în pirostrii. Îl apucă pe rănit de mână și i‑o ținu privindu‑l cu compătimire și ascultându‑i tăcut delirul. Reprezentatul de presă zâmbi, apoi îl ghionti pe Carlos.
— Hai, hai, lasă‑l că v‑ați mai însura între voi, haha! Sunt mulți din ăștia. Iar ăsta, dacă nu greșesc, pe bunică‑sa cu o cărămidă o terminat‑o înainte să ajungă aici. Să mulțumească că a ieșit din închisoare și e erou acum. Hai, să mergem.
Carlos parcă vru să zică ceva despre egalitatea tuturor în fața suferinței, dar, din nou, cicatricile dureroase ale experienței lui de viață îl opriră – tăcu.
Înaintau prin spitalul improvizat, reprezentatul îi mai arăta când pe unul, când pe altul. De unul zâmbea ironic că e în genere copil și nu e clar cum a ajuns aici, legal parcă n‑ar fi trebuit, de altul tot își mai amintea câte ceva care îi părea lui amuzant – râdea fără sunet și îi povestea lui Carlos.
În timp ce vorbea, trăgea cu nesaț aerul infect din încăpere. Alt aer nu era.
Carlos încetă să‑i mai acorde atenție. Se gândea că azi încă urmau să mai meargă la o poziție de tragere, apoi să vorbească cu „poporul eliberat” – cum pompos zicea reprezentatul, apoi era o invitație la comandament – reprezentantul îi făcuse din ochi când îi spusese de asta, va fi vesel. Prea multe într‑o zi, se gândea Carlos, nu era sigur când își va putea scrie textul pe azi – planificase să transmită în prima seară măcar ceva, o imagine‑două și ceva text, puțin, scurt – dar avea nevoie de timp și de niscai energie pentru a face asta. Bețiile nu‑l mai energizau la vârsta asta, din contra. Îi scoteau în vileag toate problemele pe care încerca să le ascundă, de sine, de alții.
Auzi o melodie. Se opri.
— Hei, Igor, zise Carlos făcând un efort să‑și amintească numele reprezentantului de presă, care parcă se evaporase de lângă el.
Nu‑i răspunse nimeni. Melodia acum se auzea clar, se auzea bine, răniții nu se mai auzeau. Tăceau cu toții mâlc. Unii se zbăteau de durere, se mișcau în convulsii, dar făceau asta într‑o tăcere absolută.
Muzica trebuia cu orice preț să nu fie întreruptă.
Deasupra tuturor în spitalul improvizat plana o melodie calmă, ușoară, asemănătoare celei din lifturi sau malluri.
Muzica faptului că totul e bine, e ok. Carlos privi în jur. Ce‑o mai fi și asta, se întrebă. Se apropie de rănitul cu care vorbise, acesta se mișca nenatural, cu ochii larg deschiși, buzele strânse – nu zicea nimic. Merse mai departe și ieși din mica clădire dând la o parte rândurile groase de peliculă – „peliculă americană”.
Garda nu mai era. Strada era pustie. Adică, nu chiar.
— Hai cu noi, îi zise pe un ton hotărât un individ scund, pleșcat, în geacă neagră, pantaloni negri.
Era cineva important, își zise Carlos și îl urmă.
Alături mai mergea un individ, tăcut, dar alert, aparent ajutorul și simultan bodyguardul celui în geacă neagră. Pe stradă nu mai era nimeni. Era liniște, explozii și bubuituri nu se mai auzeau deloc. Liniște.
Individul scund mergea repede, trebuia să ții pasul. Pe cât de repede se mișca, pe atât de repede vorbea. Descria viziuni istorice complexe, care trebuiau obținute cu orice preț, iar dacă Carlos se gândea la preț, imediat îl contrazicea – îi auzea și gândurile, constată înspăimântat chilianul.
Nu i le auzea, zise zâmbind strâmb scundul, i le calculase. Era evident. Carlos gândea cu argumentele celor care erau împotriva lui, a scundului vizionar, Carlos era de partea celor care se gândeau la chestii minore cum ar fi bunăstarea, viața și o prosperare imposibilă a populației – or, în opinia scundului, ăia oricum mor, dacă nu de una, atunci de alta, ori de beție, de ce să investești efort pentru a opri inevitabilul? – atunci când trebuia de gândit la lucruri majore, istorice, pe termen lung.
La înlăturarea greșelilor istorice. La ajustarea planetei în așa fel încât el, scundul, să fie respectat, să fie temut. Să se înțeleagă că indiferent dacă el nu poate face mare treabă, poate el totuși poate? Poate are ceva ascuns, o armă secretă?
Să fie clar că el e important și de temut.
Că toți așa fac. El face exact, și anume exact cum fac alții. De ce ei pot și el nu?
Apoi uită de istorie. Lăsă într‑o parte și viziunile pe termen lung.
Divagă într‑o amintire de la școală, de când era mic – o povesti cu pumnii strânși, strângând din dinți între propoziții.
Era despre cum un coleg venind la școală fusese urmărit pe stradă de un câine vagabond, iar colegul aruncând cu pietre în el îl nimerise prea bine și îl ucisese.
Era oribil – bietul câine. Însă nimeni nu i‑a zis nimic colegului, nu i‑a imputat nimic, din contra, unii chiar îi ziceau că bine a făcut.
Iar apoi, când el, scundul, fusese într‑o situație practic identică – un coleg dintr‑o clasă mai mare îi aruncase două zile la rând niște glume nesărate, iar el, scundul, îl prinsese pe neașteptate la un colț de școală și îl bătuse până acesta ajunse inconștient –, el, scundul, fusese admonestat, primi doi la purtare două săptămâni la rând, iar învățătoarea îi spusese că data viitoare îl dă direct la miliție. Cum se poate așa, că unuia i se consideră acceptabil să ucidă un câine, iar altuia nu i se poate măcar să‑l bată?
Apoi rânji cu dinții strânși, fiica profesoarei așa și n‑a mai făcut carieră, a avut el, scundul, grijă de tot.
Carlos încerca să țină pasul și să asculte în același timp. În comparație cu ce auzea, delirul rănitului‑ucigaș‑de‑bunică îi părea acum parcă mai coerent, mai rațional, mai justificat, oarecum. Dar nu avea când să se gândească la asta.
Intrară într‑o clădire, scundul dispăru. Carlos începu să se uite în jur.
Parcă‑i amintea de ceva, era similar cu o biserică, dar nu chiar cum era el obișnuit. Însă, dacă să se mai gândească, îi amintea de o biserică foarte originală din Santiago.
Originală, pentru că era foarte diferită de restul care erau acolo. Fusese construită de emigranți ruși, compatrioți ai combatantului rănit și de unde, acum era clar, era și scundul.
Dar totuși îi era evident că ăștia – cei care construiseră biserica – cu scundul nu prea aveau multe în comun, probabil, de el sau de cei ca el și fugiseră atât de departe.
La fel și bisericile lor, probabil, nu aveau prea multe în comun, atât doar că stilul era cumva, la nivel superficial, si‑ milar – pictura, ornamentele.
În clădirea‑biserică unde era acum Carlos se auzea o melodie calmă, domoală, similară celei din spitalul improvizat, puțin parcă mai bine conturată. Dar oricum, se auzea constant.
Era la fel de acceptabilă ca melodia dintr‑un lift – la fel de inevitabilă ca melodia dintr‑un lift.
— Sunt aici, auzi Carlos și își ridică privirea spre originea sunetului – peretele (de gips‑carton?) pictat care separa restul bisericii de un spațiu unde, dacă nu‑l înșela memoria, intrau doar preoții și slujitorii.
Melodia se auzea în continuare, calm, domol, perseverent, ineluctabil.
Ușile centrale ale peretelui pictat se deschiseră și din ele păși scundul. Era tot așa cum îl văzuse afară: scund, pleșcat, geacă neagră, pantaloni negri. Acesta făcu un pas și se opri. În fundal avea pictată ori o imagine religioasă, ori una istorică, politică.
Nu era clar, dar Carlos înțelese aluzia, înțelese ce dorește scundul – că și una, și alta e tot aceeași.
Căută repede prin buzunare (trebuia să imortalizeze), găsi și scoase telefonul. Îi făcu câteva poze scundului împreună cu imaginea din fundal, care nu era clar de ce gen anume e.
Scundul parcă anume asta și așteptase, să fie fotografiat, văzut; înțelese că pozele sunt făcute și porni rapid să iasă din clădirea‑biserică.
Carlos îl urmă pe străzile pustii. Scundul continuă să vorbească, Carlos nu mai înțelegea. Îl întrerupse:
— Unde să vă transmit pozele? Cred că aveți nevoie de ele, îi zise el încercând să pară respectuos cu scundul.
— Păi ce mă, nu știi care e adresa mea? E cunoscută tuturor! îi zise vizibil deranjat scundul. Scrie‑ți, e izvestnoe@administratsiaprezidenta.sun. Sunt unicul cu așa TLD (TLD – top level domain, „domeniu de nivel superior”. Se referă la partea finală a unei adrese web, cum ar fi „.com”, „.org”, „.net” etc.), sun – soare, evident! Ce mai imbecil, cum să nu știi asta, mormăi scundul și își continuă discursul.
Carlos vru parcă să‑l urmeze, dar dintr‑un oarecare motiv nu o făcu, ceva îl opri. Continuă să meargă agale pe străzile pustii ale orașului cu ferestre sparte, uneori pe lângă o casă fără un perete sau fără o jumătate din casă. Sau fără casă unde a fost casă – uneori doar niște vârfuri de beton și armatură, parcă crescute din pământ, indicau că aici a fost cândva casă.
Pentru că fusese adus aici inițial cu cagulă pe cap, apoi tot cu ea fusese dus până în centru, unde vizitase spitalul improvizat, Carlos a fost surprins să constate că a ajuns acum de sine stătător la casa cu două etaje unde își avea cămăruța, lângă camera cu peretele lipsă, în care ninsese.
Parcă îi amintea de casa în care îi trăiseră părinții în Santiago, sau nu. Nu era timp pentru asta, urcă repede în cămăruța lui de la al doilea etaj.
Aceasta era bine încălzită, soba lucra. Dar era întuneric – era noapte, iar electricitatea fusese întreruptă.
Se așeză la micul birou, care aparent fusese masa unui copil – toată camera aparent fusese a unui copil, constată Carlos –, deschise laptopul – oare unde e copilul? Descărcat, laptopul. Oribil. Telefonul, și el, descărcat.
Găsi un toc cu peniță – cine se pornește într‑o zonă de război cu computer descărcat, fără încărcător, dar cu toc cu peniță? își zise extrem de iritat Carlos, învinuindu‑se, învinuindu‑și viața și vârsta că făcură găurile din memoria lui.
Avea niște hârtii și un felinar, începu să scrie. Voia să scrie despre soldatul în delir, era nemulțumit că pierduse atâta timp cu scundul în plimbarea prin oraș, clădirea‑biserică, lecții despre istorie și pretențiile puerile ale scundului.
Tocul scria prost. Scria, se înțelegea, dar foarte prost, foarte slab.
Constată că n‑o să mai continue să scrie, când își aminti că avea ceva cerneală jos, la parter. Dar renunță să se miște – trebuia să scrie acum, acum, acum, fără pauze. Literele când apăreau, când dispăreau, iar de la un moment a înțeles că pur și simplu roade hârtia cu un toc care absolut nu poate scrie – acuș va începe să roadă masa. Deschise tocul să vadă rezervorul de cerneală.
Rezervorul era aproape plin. Două treimi erau pline. Dar nu cu cerneală.
În rezervor era apă.
— Do you speak English? Who are you? Where are you from? auzi Carlos parcă venind dintr‑un butoi întrebările în timp ce de mâna stângă îl smucea cineva. Apoi auzi vorbită lângă el o limbă care parcă îi amintea de rusă, dar pe care n‑o înțelegea deloc.
Făcu ochi mari, se trezise. Delirase două zile. În micul spital improvizat lumina puternic soarele care abia răsărise, pelicula de la intrare era dată jos. Ferestrele deschise. Nici urmă de muzică. Medici militari încercau să înțeleagă starea unor combatanți și mercenari în agonie – acum nu le mai erau dușmani – și luptau cu agonia, cum luptaseră tovarășii lor, atacați de cei întinși acum; alții erau duși pe tărgi pentru a fi transportați la un spital echipat de campanie.
Carlos fusese, și el, evaluat. Se constatase că el nu e rănit, doar grav surmenat, iar febra îi era în scădere. Îi găsiseră și legitimația de jurnalist (avea două, una veche, ca amintire), văzuseră și inscripția pe vesta care îi atârna alături de patul improvizat.
Un ofițer de presă – unicul care vorbea cât de cât englezește – încerca să‑l trezească acum pe Carlos, nu avea timp și trebuia să înțeleagă repede cine e jurnalistul, găsit printre luptătorii inamicului, cu legitimație veche de France Presse. Carlos încercă să explice.
Îi era dificil să vorbească, dar într‑un mix de rusă și engleză totuși spuse cine e și că a venit să povestească lucrurile așa cum sunt, despre cum e în realitate, că totul e atât de fals peste tot. Ofițerul de presă îl privi cu înțelegere, zâmbi.
— Da, așa credeți voi toți. Credeți că noi trebuie să ne dăm bătuți și să‑i lăsăm pe ăia să facă ce vor.
Carlos ripostă, dar îi era greu să explice. Știa el că trebuie să ripostezi când ești atacat, știa el. Cum și familia lui: inițial îl acceptaseră pe cel care le luase țara – energicul Pinochet –, apoi ripostaseră și plătiseră prețul, dar își menținuseră demnitatea. În fond, nu mai conta acum.
O senzație de dreptate împlinită îl învălui cumva. Privi cu recunoștință spre ofițerul de presă. Acesta zâmbi și își lipi la loc una din fâșiile galbene de pe braț care i se descleiase puțin, apoi se luă de vorbă cu un medic.
Afară se făcuse brusc mai cald, noroiul din fața micii clădiri neoclasice în care fusese spitalul improvizat devenise moale. Dar, în schimb, se simțea în aer un vag miros de primăvară, amestecat cu mirosuri de fum și om, în multiple stări de agregare și dez‑.
Era mirosul unei disperări la fel de negre ca și pământul, de unde, înfricoșați, se ridicau câte puțin ghioceii.
Se ridicau mimând cu îndârjire forța bucăților moarte de beton, mimând‑o cu atâta determinare încât deveneau practic și ei beton în nopțile reci de primăvară timpurie.
Cu o mașină civilă, Carlos fu dus departe în spatele frontului, de unde plecă la Berlin, apoi acasă.
Acasă, în Chile. Acasă, în Santiago de Chile.
De unde va povesti tuturor despre oameni, ghiocei și primăvară, care întotdeauna învinge.
