Suferința tot un fel de lumină este – aceste cuvinte ar putea reprezenta un rezumat al poeziei lui Radu Vancu. E o poezie care zguduie inima din temelii și, în același timp, e o poezie care bandajează rănile provocate de moartea celor dragi. De la un volum la altul, poezia lui Radu Vancu își schimbă culorile ca un cameleon. Psalmii reprezintă un semidialog cu divinitatea (sau mai degrabă un monolog, pentru că nu știm dacă Dumnezeu îi va răspunde sau nu; nu știm dacă El va accepta invitația la coca‑cola sau dacă va coborî pe pământ ca să‑și întâlnească creațiile). Parcurgând paginile, ai impresia că te „scalzi” în sânge și revoltă – fapt ce atribuie volumului culoarea vișinie, pentru că după ce‑l termini de citit, rămâi cu mâinile murdare de sânge și de lumină. Cameleonul nostru poetic își schimbă culoarea odată cu Frânghia înflorită – e un alb ce tinde spre gălbui. De ce? Pentru că morții au iluzia că ei vor înflori, dar nu ca niște flori, ci ca niște floricele. „Morții floricele” așteaptă să fie visați, pentru că doar așa pot fi salvați din mâinile lui Dumnezeu – un Dumnezeu pentru care morții sunt aproape doar niște păpuși pe care le mângâi. Vocea poetică din Psalmi este înlocuită de vocea unui mort care comunică cu fiul prin vis, pentru ca în Kaddish vocea să fie preluată de Radnóti Miklós – victimă a războiului care încearcă să păstreze vie dragostea pentru Fanni. Albul‑gălbui devine aici un negru‑pământiu. Toate cuvintele răsar dintr‑o groapă comună, precum niște lalele negre. Și dacă citind Psalmii rămâi cu degetele îmbibate de sânge și lumină, Kaddish‑ul te îmbie să pipăi paginile și să simți „sângele îmbibat în rumegușul de cuvinte”. Indiferent de ce culoare ia cameleonul poetic al lui Radu Vancu, sângele se prelinge întotdeauna. Lumină și sânge și suferință, și la capătul puterilor – speranța într‑o lume mai bună. „Scriu pentru ca morții mei să mă iubească mai mult” – nu e nimic altceva decât o încercare de a salva morții din brațele întunericului.
Poezia lui Radu Vancu e strigătul către cer și către pământ al unui suflet care nu poate accepta moartea ca pe o înfrângere și care nu vede suferința ca pe un blestem, ci ca pe o binecuvântare. Poezia lui Vancu e lumina aceea orbitoare a unui far singuratic dintr‑un port. Ea vindecă și „pansează – dar fără anestezic”.
„Dacă poezia nu mă scoate viu din asta/ atunci poezia nu există” – îndoiala din spatele acestei mărturisiri din Psalmi se dizolvă în Kaddish: „Doar pentru că scriu poemele astea/ nu înseamnă că sunt viu”. Radu Vancu încearcă să convingă cititorul că există literatură și dincolo de moarte, că există poezie chiar și într‑o groapă comună (mai ales aici, unde nu te poți feri de lumina poemelor: „Nici pe fundul gropii/ comune nu se poate scăpa de lumina voastră/ dulce”). Obsesia pentru frumusețe și lumină (prezentă, de altfel, în toate cele trei volume menționate mai sus) își face simțită prezența și în paginile Kaddish‑ului: frazele/cuvintele trebuie să strălucească și, cel mai important, trebuie să elibereze lumina din cititorul de rând, pentru că „literatura e ceea ce deblochează toată lumina captivă din noi”.
Radu Vancu descoase buzele morților. Dacă în Frânghia înflorită paginile „urlă” cuvintele unui tată mort care comunică prin vis cu fiul său dintr‑o altă lume – pentru că, în fond, mormintele creează lumi –, în Kaddish paginile sunt scrise la „lumina întunericului”, sub cerul pământiu al unei gropi comune. Cel din urmă volum „colorează” (cu sânge, am putea spune) cuvintele „spălăcite” de timp ale lui Rádnoti Miklós, victimă a celui de‑al Doilea Război Mondial. Fiecare pagină e îmbibată de dragostea dintre Rádnoti și Fanni – care îndepărtează toată murdăria gropii comune și face să lumineze cuvintele „îmbătrânite” ale lui Miklós. Ea este „eroina absolută a acestui poem, a combinației ăsteia de nekya & kaddish”.
Fiecare mort are o nouă șansă la viață prin poezia lui Vancu: Miklós, Fanni, Zoli, Feri, Mama și copilul Fred, Mama și copila Heda, Mama și fetița de trei ani împușcată. Toate aceste ființe care locuiesc în groapa comună (cine spune că gropile comune nu pot fi „acasă”?) au privilegiul de a gusta din iluzia unei libertăți: „Groapa asta comună unde așteptăm cu/ toții să înflorim & să ne reproducem”.
Certitudinea tatălui din Frânghia înflorită că „e teribil de simplu,/ tot ce ți s‑a spus în cei șapte ani/ de acasă e adevărat:/ oamenii există și sunt buni” e spulberată de sângele care clocotește în partea de jos a fiecărei pagini din Kaddish. Și cum să simți acest sânge altfel decât pipăind (cu inima, nu cu mâinile) fiecare parte a poemului în parte: „Pipăie‑l tu care citești acum asta Pipăie partea de jos a/ paginii Simte sângele îmbibat în rumegușul de cuvinte// & cutremură‑te de milă & scârbă E și sângele meu/ E și sângele tău”. Oamenii există, într‑adevăr, dar bunătatea lor e îndoielnică. De aceea, „locuitorii” gropii comune se bucură de moarte – pentru că, morți fiind, nu sunt complici la distrugerea frumuseții mundane: „E o rușine ce faceți din lumea/ de deasupra Ce bine c‑am murit cu toții Ce trist că sunteți/ încă toți vii”.
Radu Vancu, prin acest poem‑rugăciune‑strigăt‑urlet (cuvintele lui Vancu n‑au știut niciodată să tacă, doar să strige), respectă rugămintea lui Sebastian de a scrie lu‑ cruri invincibile. Și ce poate fi „mai invincibil” decât să scrii despre morți îndrăgostiți și despre ororile lumii, care totuși nu distrug frumusețea: „Invincibil: Un mort îndrăgostit într‑o groapă comună/ strivit sub propoziții ca sub imperii totalitare”.
Poezia lui Radu Vancu e ca un cuțit înfipt în inimă. Numai că în loc să curgă sânge, curge lumină – o felie de lumină pe care o mănânci dimineața cu o cană de ceai. Pentru că, în fond, poezia e hrană pentru trup și suflet; e un prieten/o prietenă care îți amintește că nu ești singur.
Și ceea ce mi se pare sublim este faptul că am scris aceste rânduri cu razele soarelui căzând pe mâinile mele – dovada că suferința nu poate birui în fața luminii.
