Printre scriitorii cu o ținută epică impresionantă îl putem evidenția pe istoricul și diplomatul Oleg Serebrian, care se impune în spațiul literar basarabean cu un remarcabil proiect romanesc, cu atribute de frescă istorică, ce dezvăluie structuri sufletești complexe și profunzimi psihologice. Deși îi apare deja al treilea roman, Pe contrasens (editura Cartier, 2021), precedat de Woldemar (Cartier, 2018) și de Cântecul mării (Cartier, 2011), ținem în mod deosebit să‑l analizăm pe primul, marcând totodată și debutul său literar, care iată că, în 2023, apare în a treia ediție, revăzută, la aceeași editură, în colecția Cartier popular. Astfel, romanul lui Oleg Serebrian Cântecul mării se remarcă printr‑un stil ireproșabil, ce are capacitatea de a transmite o poveste pe cât de profundă, pe atât de tulburătoare. Este un roman copleșitor, ce reconstituie drama etnicilor români din Bucovina și ne prezintă totodată „tabloul amar” al unor visuri care se spulberă odată cu schimbarea orânduirii sociopolitice, în care acceptarea destinului nu este doar un dat, ci, mai degrabă, o consecință a conflictelor ideologice din perioada celui de‑al Doilea Război Mondial.
Deși se prezintă mai mult ca un eseu istoric romanțat, Cântecul mării oferă o perspectivă asupra memoriei identitare și a structurii genetice a etnicilor români din Bucovina, evidențiind totodată tragedia istorică ce a marcat secolul al XX‑lea. În structura narativă sunt inserate aspecte ce țin de suflul cultural al acelei epoci sau informații ce consemnează anumite reprezentări stereotipice foarte bine documentate, care îndreaptă diegeza mai degrabă pe tărâmul factologicului (verosimilului) decât pe cel al ficționalului, dând senzația unei nonficțiuni. Naratorul îmbină armonios detaliile istorice cu elemente artistice, construind o privire de ansamblu asupra unui segment istoric ce fusese oarecum trecut sub semnul uitării. Astfel că în prima parte a romanului întâlnim personaje al căror contur trece pe un plan secund, dându‑se prioritate timpului și spațiului dintr‑un anumit segment al istoriei, în care orașul Cernăuți, încadrat în axa temporală a celui de‑al Doilea Război Mondial (mai exact, primăvara anului 1944), pare a prelua atributele unui personaj central. Apelând la elemente factologice ale istoriei (empirice), Oleg Serebrian reconstituie destinul fracturat și dezvăluie într‑un mod remarcabil trauma colectivă a celor care au fost victime ale represiunii sovietice.
Personajele se comportă ca elemente/ secvențe pasagere ale narațiunii, iar după ce se epuizează aspectul (registrul) documentar, apare în prim‑plan drama personajelor prinse de „barbaria vremurilor noi”. Cu toate că acțiunea romanului se desfășoară în jurul cuplului Skawronski, Filip și Marta, care au fost marcați de o celebră melodie a anilor ’40 din Germania, intitulată Cântecul mării, totuși tabloul general este completat cu detalii din viața altor personaje, ale căror destine se întrepătrund sau împărtășesc aceeași soartă nefastă. Frica de imprevizibil ia amploare pe măsură ce crește amenințarea războiului, al cărui răsunet semnalează apropierea frontului din ce în ce mai mult de orașul Cernăuți, pe care oamenii, după cum observă personajul Marta, sunt nevoiți să‑l părăsească treptat, urcând în „Trenul ce duce în fiecare zi câte‑o bucățică din Cernăuții copilăriei mele, risipindu‑i fără îndurare prin lume” (p. 70). Prin urmare, se configurează o imagine dezolantă a exodului masiv de populație, nevoită să fugă din calea războiului: „Peronul gării forfotea de lume și gemea de plâns. Mii de oameni plecau, alte mii îi petreceau. Și așa era de câteva zile” (p. 112). Însă cel mai grav lucru pe care îl evidențiază naratorul este teroarea care se instaurează în societate odată cu venirea sovieticilor în Bucovina, iar viața celor cu o reputație suspectă ajunge să fie în pericol. Față de aceștia noile structuri ale Securității nu vor avea îndurare.
Pe măsură ce frontul se apropia de orașul Cernăuți, dangătul noii schimbări răsuna din ce în ce mai tare. Astfel, Oleg Serebrian reușește să ilustreze dilemele traumatice pe care mașinăria sistemului sovietic le‑a produs în istorie. Personajele sale sunt mostre ce ilustrează vitregia sorții și adevărata față a agresiunii ideologice. După ce orașul Cernăuți este acaparat de armata roșie, se instaurează o nouă putere, care își împrăștie cu repeziciune funcționarii ideologici în toate sferele activității umane. Agenții turnători sunt plasați cât mai aproape de cei cu reputație incertă în viziunea organelor NKVD, accentuând în asemenea mod drama personajelor supuse represiunii comuniste. În consecință, societatea este segregată pe criterii etnice, iar unii sunt nevoiți chiar să‑și ia o identitate agreată de forțele aflate la putere: „Câtă vreme a fost Imperiul, mă consideram nemțoaică. Când au venit românii, m‑am transformat automat în româncă, iar când, în patruzeci, sovieticii m‑au întrebat ce naționalitate să‑mi pună în acte, am zis că‑s ucraineancă. Așa mi s‑a părut că e mai bine” (p. 183).
Până și minunatul toponim, Cernăuți, ajunge să fie mutilat în funcție de schimbările politice, devenind în totalitate un oraș schimbat, străin de specificul național românesc: „Nici chiar peisajul ruinelor din zona gării nu producea o impresie atât de apăsătoare ca imaginea corpului fără viață al centrului orașului. Desigur, aici vor veni în curând alți locatari, dar ei vor fi locuitorii unui alt oraș. Cernovțiul sovietic nu va fi nicidecum același oraș ca Cernăuțiul românesc, tot așa cum nici Cernăuțiul românesc nu rămăsese ceea ce a fost, până‑n optsprezece, Czernowitzul austriac, chiar dacă ruptura nu a fost nici pe departe atât de categorică, atât de brutală” (p. 184). Tot ce este românesc este asociat în mentalitatea sovietică a vremii cu dușmanul URSS, iar tot ce aduce aminte de inamic trebuie șters și înlăturat, cu alte cuvinte: „Nimic nu este lăsat întreg la națiunea dușmană” (C.G. Jung, Civilizația în tranziție. Opere complete X, București: editura Trei, 2011, p. 257). Denumirile românești de străzi sunt înlocuite cu denumiri rusești, ceea ce ar vrea să semnifice eradicarea memoriei unei culturi și impunerea unui alt model cultural. Orașul Cernăuți se transformă într‑un mod neașteptat. Oamenii sunt de nerecunoscut. Războiul și represiunea noii puteri le inhibă frica și suspiciunea, care devine între timp endemică. Orașul și oamenii sunt lipsiți de vitalitate, ba chiar sunt copleșiți de vacarmul și barbaria bolșevică: „Era aceeași metamorfoză inexplicabilă ca și‑n cazul caselor. Erau oameni cunoscuți, purtau haine pe care obișnuiau să le poarte și altădată, dar, în același timp, ceva insensibil le dădea o alură nouă, necunoscută și străină. Mergeau altfel, priveau altfel, vorbeau altfel, mai bine zis, nu mai vorbeau. Aceasta chiar era una dintre schimbările esențiale: cei care știau doar românește preferau să tacă. Acum, după două ore de plimbare, descoperi un tablou și mai dezolant. Oamenii tăceau în toate limbile. Răspundeau scurt și nepoliticos la orice întrebare, ferindu‑și privirile și grăbindu‑și pașii” (p. 218). Astfel, este reprezentată în cele mai mici detalii drama etnicilor români și nu numai, nevoiți să treacă pe sub tăvălugul agresiunii sovietice. Individul este silit să fie încadrat într‑un mecanism social impropriu voinței sau statutului său, developând totodată mijloacele coercitive de dezumanizare pe care sistemul totalitar îl aplică în raport cu cei incomozi, suprimând prin urmare memoria identitară. Acest fapt marchează aderența față de o ideologie ostilă care trebuie să rescrie, cu orice preț, trecutul, impunând o istorie golită de orice substanțialitate, adică o istorie scrisă (practic, ficțională sau artificială), nu înfăptuită (produsă).
Pe lângă faptul că romanul Cântecul mării scoate în evidență marele dezastru produs de propaganda sovietică, mai este bine reprezentat și derapajul moral comis împotriva unei entități sociale pe care a anihilat‑o și peste care a impus un alt reper cultural, față de care individul sau colectivitatea trebuie să se raporteze. Sub incidența represiunii politice poate cădea orice lucru ce aduce aminte de inamicul armatei sovietice. De aceea totul trebuie anihilat, inclusiv vestigiile culturale. Astfel, până și ascultarea muzicii lui Beethoven devine un act subversiv comis împotriva Uniunii Sovietice. Hegemonismul exercitat de „noua administrație” are menirea de a rescrie istoria locului și de a inocula în memoria colectivă alte repere morale sau identitare, lovind, prin urmare, în ceea ce J.J. Wunenburger numește „arhitectura masivă a instituțiilor culturale” (Utopia sau criza imaginarului, Craiova: editura Aion, 2023). Cei care nu au reușit să se refugieze devin „vânatul preferat al noii puteri” (p. 239), purtați prin coridoarele Securității și apoi deportați în Siberia sau forțați să accepte rolul de colaboratori ai sistemului represiv.
În capcana colaboraționismului cu agenții Securității noii puteri cade și protoiereul Filip Skawronski, după ce soția sa, Marta, este arestată și deportată în Siberia, fiind, după cum se exprimă căpitanul – adică „kaghebistul” – Ivan Mahov, mult mai încăpățânată decât Filip, acesta fiind dispus să accepte compromisul mult mai ușor. Mahov, căruia trebuia să‑i prezinte notele informative, îi declară victorios: „Sunteți omul nostru” (p. 261). Instrumentele prin care Filip Skawronski este determinat să facă un pact cu sistemul represiv sfidează statutul său de slujitor al Bisericii, pentru că‑l determină să se pună în slujba acestui sistem odios, fapt ce contrariază afirmația cristică de a nu sluji la doi împărați. Legământul său moral cu Biserica este sfidat sau chiar compromis în schimbul prieteniei cu „Cezarul”, devenind astfel produsul tipic al ideologiei sovietice. Tocmai aici intervine spiritul fin de observație al lui Oleg Serebrian, care evidențiază latura obscură și perfidă a sistemului, care și‑a tras de partea sa slujitorii religioși, folosindu‑i în scopuri propagandistice sau de represiune. În acest sens, nu sunt atribuite calificative instituției bisericești, ci sunt evidențiate doar faptele brute care au alcătuit acest segment nefast din istoria Bucovinei. Cu părere de rău, acest lucru s‑a produs pentru a înlătura poate cel mai mare obstacol pentru regimul sovietic. În asemenea mod autorul evidențiază acel mecanism aplicat pe scară largă oriunde s‑a extins regimul comunist, fapt despre care Anarela Meseșan susține: „Ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic a fost Biserica, căreia, prin Legea cultelor din 4 august 1948, i‑au fost impuse reguli pentru a o putea manipula. Biserica Ortodoxă a făcut un compromis cu regimul pentru a putea supraviețui” (Exilul românesc din perioada comunistă reflectat în fondul bibliotecii de la Paris a familiei Monica Lovinescu‑Virgil Ierunca, Cluj‑Napoca: Editura Academiei Române, 2015, p. 20).
(Continuare în numărul următor)
