Starea că am înfiptă o schijă în stomac nu mi‑a trecut nici până acum. Acel sentiment de gust metalic pe care l‑am simțit în dimineața zilei de 24 februarie 2022 mai persistă.
Amarul decepției pe care îl am pentru oamenii pe care i‑am crezut „de‑ai mei” și care au luat partea agresiunii barbare rămâne o rană deschisă pentru mult timp.
Unul din prietenii mei din Moscova, Fiodor, poet rebel, anti război, a plecat în Israel imediat ce a început războiul, alt prieten de‑al meu, Andrei, a rămas la Moscova. L‑am sunat ieri pe Fiodor și l‑am întrebat dacă l‑a felicitat pe Andrei de ziua lui, care a fost recent.
Mi‑a zis cu tristețe că nu mai vorbesc de mult. Andrei l‑ar fi rugat să nu‑l mai contacteze pentru că relația cu Fiodor îi dăunează.
Prieteni apropiați au devenit oameni străini, războiul a devenit un lucru obișnuit, comentăm teroarea ca pe un meci de fotbal. Cine și cât a bombardat, cine și cât a ucis mai mult. Uneori îmi vin în minte diferite cuvinte din limbile pe care le cunosc: melagre, madrugada, mergulhio, cielo, abbraccio, baci, étoile, soleil, papillon, chérie, harmony, lullaby, whisper, velvet, dor, mângâiere, vise, răsărit, miracol… Aș vrea să‑mi fac un culcuș din ele și să mă izolez de atrocitățile nebunilor.
