De când e război, simt că țara mea e tot mai încolțită. Simt că tot ce știam că sunt, sângele meu bulgar și toată cultura rusească cu care am crescut mă prăbușește, aproape că mi‑e rușine să recunosc că vorbesc și înțeleg rusa, deși limba nu are nicio vină. Mi‑e frică și tresar de câte ori aud un avion pe cer. Vreau să se oprească totul și să nu mai moară oameni și vreau să alegem mereu libertatea și democrația. Mi‑e milă atât de ucraineni, cât și de ruși, sunt mulți care nu își doresc războiul. E ca și cum tuturor ne‑a fost răpit ceva important, o inocență a lumii în care ne aflăm și o naivitate că binele există. Dar ce am învățat în acești trei ani este că nu există neapărat bine sau rău, este moarte și este viață, este binecuvântarea de a avea cerul senin și părinții vii și este coșmarul putinismului și al regimurilor totalitare. Cel care are puterea are adevărul și pentru putere unii politicieni sunt gata să distrugă orice din jurul nostru, implicându‑ne direct sau indirect și pe noi, civilii. Spre final, menționez că am speranța unor zile mai bune, îmi doresc din tot sufletul și mă rog zilnic, așa cum m‑a învățat bunica, să fie pace, libertate și viață pe pământ.
O café à la Cioclea sau de ce plâng… chitarele
Dumitru Dan Maxim
