Dacă plouă nu mai aștept să vină dimineața
Iau un taxi și plec spre ei.
Mai întâi îmi iau valiza cu busola în hijab
Burka neagră ca să-mi acopere goliciunea.
Chadorul ca să nu mă recunosc nici eu
Niqabul ca să-mi ascund bine fața.
De nopți întregi aud voci, vaiete, țipete
Ca într-un tub de sticlă radiant.
Țara lor e ca-ntr-o mașină de tocat destine
Ce nu se mai oprește din zdrobit, tăiat și cu sare presurat.
Aud strigăte de șaptezeci de ori a câte șapte:
Vă implor să fiu salvată!
În tirul cela puturos și-ntunecat
Da! visez cum marea într-un pahar încape tot cu vulcani și cu ghețari.
Văd cum printr-o găurice ies ca un fluturaș plăpând
Și zbor din floare-n floare cu nectar presurat pe inimile lor.
Nu mă auziți, așa-i? Nici n-are de unde,
Căci glasul meu de mult s-a stins în Valea Plângerii în morminte adormiți de vii.
Acum stau lângă părinții și frații mei poate pentru ultima dată
Zâmbind atât de cald și de senin.
Vă-ntreb, nu e de ajuns cu atâtea crime-n masă?
Nu e de ajuns că urgia își face loc?
Nu e de ajuns de atâta război?
Ah, mai e război…
