Au trecut aproape 200 de ani de când N.V. Gogol a scris capodopera Suflete moarte, de altfel, la sugestia prietenului său, poetul A. S. Pușkin. Trebuie să amintim că Gogol era de origine ucraineană, însă el a trăit și creat la Moscova. În acele timpuri, diferența dintre poporul rus și ucrainean era minimă, de fapt, nici nu se punea problema diferenței, fiind o unitate firească între cele două popoare slave, pornind încă de la Rusia kieveană. În afară de calitățile literare deosebite, unanim recunoscute de critica vremii, opera lui Gogol redă o stare de spirit caracteristică lumii slave, se pare chiar că e un diagnostic pus poporului rus și anume că are un suflet mort. Cu trecerea timpului, s-a confirmat că adevărul oglindit, cu mult talent, de Gogol nu ținea doar de spiritul epocii sale, ci e o calitate morală eternă a unei bune părți a poporului rus.
Din bezna mlăștinoasă a lumii ruse, apare un aventurier falit, dar inspirat, Cicikov, care are ideea de a se îmbogăți pe seama achiziționării sufletelor moarte. După cum se știe, în secolul XVIII, țăranii iobagi morți, după practicile vremii, dominate de birocrație, lene și comoditate, erau revizuiți din vechile liste de recensământ foarte târziu (adică după ani de zile), obligându-i pe proprietarii lor să plătească dările la stat ca și cum ar fi vii. Ca să-i scutească de povară, Cicikov îi convinge să-i vândă acele suflete moarte. Pentru respectivele achiziții, Consiliul de Tutelă îi oferă câte două sute de ruble pentru fiecare suflet. Proprietarii au început să-l privească pe Cicikov ca pe un spirit nobil și un salvator. Din păcate, ei nu sesizau că, de fapt, ei înșiși erau niște suflete moarte care se credeau vii. Astfel, Cicikov cumpăra
suflete moarte la propriu și la figurat. Însă uneori e mai cumplit să fii mort la figurat decât la propriu.
În urma acestei întreprinderi de succes, el adună nu doar capital economic, ci și politic și într-un timp relativ scurt, fiind șmecher și invincibil, ajunge lider de stat. Reprezentantul sufletelor moarte e un mort suprem, care, în limbajul creștin, se cheamă Anticrist. Dacă aruncăm o privire fugară asupra istoriei Rusiei, observăm că la conducerea de vârf a acestei imense țări slave, începând cu Ivan cel Groaznic, s-au perindat (doar cu puține excepții, cum ar fi Petru cel Mare, care a încercat să deschidă o fereastră Rusiei spre Europa și M. Gorbaciov, care, peste ani, a repetat gestul) o seamă de dictatori sângeroși. Acești reprezentanți abominabili ai sufletelor moarte, ani la rând, i-au manipulat (într-un imperiu sărac) pe supu- șii lor fideli (mulți și imbecili), după cum le-a dictat mintea lor bolnavă. Cei care au încercat să rămână vii au fost sacrificați.
Dostoievski spunea că „noi toți am ieșit din Mantaua lui Gogol”; eu aș adăuga că și din Sufletele moarte. Esența acestei opere importante a lui Gogol (de altfel, neterminată) s-a strecurat ca un fir roșu în toată literatura rusă scrisă după el. Să ne amintim doar de două cărți antologice, Demonii și Arhipelagul Gulag. Civilizația, mai mult de fațadă și doar în orașele mari (în majoritatea provinciilor fiind vizibile, destul de pregnant, umbrele epocii feudale), a venit cu greu în Rusia, însă caracterul și moravurile au rămas aceleași, adică minciuna, lașitatea și corupția. Lanțul de crime ce s-a produs de-a lungul timpului, atât la vârful puterii, cât și-n celelalte pături sociale, au adus Rusia, în zilele noastre într-un impas catastrofal, adică atunci când sufletele moarte au devenit un sindrom. (Poate nu întâmplător Gogol și-a ars manuscrisul celui de-al doilea volum al Sufletelor moarte, fiind obsedat, spre sfârșitul vieții, că opera sa nemuritoare ar fi scris-o inspirat de diavol.) E vorba, desigur, de regimul lui Putin, poate cel mai pervers dictator pe care l-a avut istoria recentă a Rusiei. El manipulează poporul rus după cel mai diabolic mod posibil, pe care, încă, nu l-a cunoscut omenirea. Și asta e posibil fiindcă majoritatea populației (80% dintre ei l-au ales ca președinte al Rusiei la ultimul scrutin electoral) are sufletele moarte. Cei puțini, care îndrăznesc să-și mențină sufletele vii, sunt fie asasinați, fie închiși în pușcării, fie, mai nou, emigrează în Vest.
Apogeul demenței sale dictatoriale este invadarea Ucrainei. Un cunoscut scriitor rus, afirma, zilele acestea, că ne confruntăm cu o mostră de rasism post imperial. Nu am înțeles de ce post imperial, când ambițiile imperiale sunt în plină expansiune. Iar în ce privește rasismul, poți fi rasist, să zicem, față de o națiune absolut străină, dar să fii rasist cu propriul frate este absurd și de neacceptat. Cu toate acestea, din păcate, trebuie să recunoaștem că la începutul secolului XXI, mitul creștin al lui Cain și Abel este mai actual ca niciodată și în plină desfășurare. Se ucid frate cu frate fără a clipi și fără a avea o minimă mustrare de conștiință.
Diferența dintre ruși și ucraineni pe vremea lui Gogol era infimă, în ultimii 30 de ani, diferența a devenit catastrofal de mare și vulnerabilă. Nu vreau să pun în discuție situația geopolitică discutabilă a celor două țări, ci o să mă rezum, afirmând că această situație tragică se întâmplă fiindcă ucrainenii nu mai vor să fie suflete moarte, pentru că, după cum spunea același Gogol, „atâta timp cât oamenii nu vor renunța la lucrurile din pricina cărora se sfâșie și se mănâncă unii pe alții pe pământ, adică atât timp cât nu se vor gândi la orânduirea avuției sufletești, nu se va ajunge nici la orânduirea avuției pământești… Orice s-ar spune, trupul depinde de suflet.” Cu alte cuvinte, spre deosebire de frații mai mari, rușii, frații mai mici, ucrainenii, vor să aibă un suflet viu și să fie liberi.
Zilele acestea, am văzut la televizor, cum într-unul dintre orașele ucrainene în care se duceau lupte, un soldat rus a intrat într-un magazin alimentar unde nu era nimeni; s-a apropiat de o vitrină, luându-și ceva de mâncare. În scurt timp, a fost surprins de cineva din angajații care apăruse pe neașteptate. El, deși avea arma în spate, a luat pachetul cu mâncare, a ieșit și s-a îndepărtat grăbit. Comentatorul nu știa ce să spună despre gestul ciudat al soldatului, care era un adolescent. Se pare că i se făcuse rușine. Sentimentul subtil și profund uman a apărut în urma situației penibile în care l-au pus autoritățile ruse. Cred că de undeva de aici poate veni salvarea din măcelul îngrozitor care s-a iscat în Ucraina. Când fiecărui participant la ostilități i se va face rușine de crimele sau distrugerile pe care este obligat să le comită. Rușine nu doar pentru sine, ci și pentru generalii care-i ordonă să acționeze, dar și pentru țara pe care o reprezintă. Acest sentiment deosebit mă face să cred că în interiorul persoanei în cauză sălășluiește un suflet viu, care, în niciun caz, nu poate colabora cu moartea.