Vlad Alui Gheorghe (născut în 1992, la Piatra Neamț) a publicat, sub pseudonimul Vlad A. Gheorghiu volumele de poeme: fratele mut. la nord apa e curată (2013) și Disco 2000 (2016), iar cu numele real a semnat, în calitate de co‑autor, volumul de dialoguri Mușcătura de măr (2023). A tradus în limba română volumul de poezie Liniștea și pacea lăuntrică de Jonathan Jackson, actor și muzician american. Cel mai recent volum de poeme semnat de Vlad Alui Gheorghe se numește Mici insule fără verdeață, apărut în anul 2024, la Editura Tracus Arte, și i‑a adus Premiul „Tânărul poet al anului 2024”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2024. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul este structurat pe trei secțiuni, inegale ca întindere, dar uniforme ca estetică și stilistică, precedate de un poem independent, cu rol de prolog, în care poetul ni se înfățișează, într‑o manieră ușor post‑umană, sub forma unui tramvai defect, desigur, ca o alegorie a singurătății și a stării interioare definită printr‑o răceală metalică: „sunt un tramvai/ care se întoarce noaptea la depou// singur, fără lumina aprinsă‑n interior, cu semnul/ defect în/ față, un tramvai în care nimeni nu mai vrea să/ urce, care nu mai deranjează pe nimeni cu zgomotul/ produs, care/ nu mai ajunge de multă vreme pe unde/ trebuie”. Motivele pentru care poetul se simte atât de singur ni se relevă din plin în prima secțiune a volumului, Explozia Solară, în care acesta vorbește fără menajamente despre eșecul unei relații, despre cum doare dragostea rănită și lipsa persoanei iubite: „încă din prima zi singur în/ carrefour faci cumpărături cât/ pentru măcar doi.// au rămas automatismele, lista de/ cumpărături învățată pe de rost și toate produsele/ adunate în coș/ ca tot ce e mai/ bun și de valoare după o viitură despre/ care nu s‑a vorbit/ la știri”; „primele dimineți singur acasă, soarele nu/ mai face din ochi,/ se lungește cât poate peste niște nori aduși/ astă‑vară de la mare,/ și face fix cât trebuie la aeroport ca să decoleze/ aeronavele,/ și după aceea/ primele dimineți se tot repetă și fiecare dimineață/ e tot prima,/ fiecare aduce o nouă pereche de mâini care să desfacă jaluzele ca pe o/ pâine caldă”.
De remarcat este faptul că deși poetul își asumă pe deplin vulnerabilitatea de a vorbi lumii întregi despre durerea sa, o face totuși într‑o manieră deloc patetică. Cum reușește acest lucru? Mizând în poemele sale mai curând pe imagini cu o mare putere de sugestie decât pe numirea propriu‑zisă a emoțiilor. În felul acesta, poezia sa rămâne poezie, nu canal colector pentru propriile lacrimi și frustrări, iar cititorul se bucură să descopere singur emoțiile sugerate de poet.
În a doua parte a volumului, intitulată Toți acei ani în care n‑ai mai crezut că se poate, Vlad Alui Gheorghe, înrourat de titlul piesei celor de la Celelate Cuvinte, Un sfârșit e un început, ne expune perioada sa de refacere după despărțirea dureroasă prin care a trecut, precum și modul în care învață să se redeschidă emoțional pentru o nouă iubire. Poemele din această secțiune secundă sunt, în mare parte, de amplă respirație, poetul simțind nevoia să își dea frâu liber trăirilor și în scris. Cu toate acestea, poemele care exprimă cel mai bine starea sa sufletească sunt tot cele minimaliste, sau, mai bine spus, de esență tare, în care poetul reușește, în puține cuvinte, să sugereze idei revelatoare și stări pe care mai degrabă vrei să le trăiești decât să le scrii: „nu a mai rămas nimeni în/ picioare,// șterge‑te la ochi, tinere,// frumusețea/ e/ obositoare”; „frumusețea adevărată e când o fată/ care‑ți place desface un borcan/ primit de la ai ei, îl miroase și vezi că‑i/ saltă inima și cu/ ochii strălucitori/ îți dă și ție// un motiv în plus să te/ întorci/ de nicăieri/ acasă”.
Poemele din secțiunea finală, O linie doar a noastră, sugerează pierderea definitivă a unei persoane dragi și lupta interioară a poetului pentru acceptarea acestei pierderi. Este aici o altă formă de emoție, drept care și poemele sunt sensibil diferite ca ritm față de cele din secțiunile precedente. De altfel, ca un fir roșu ce leagă toate cele trei secțiuni ale cărții rămâne emoția, sensibilitatea, poetul înfățișându‑ni‑se în primul rând ca un om care simte enorm, care a dezvoltat o empatie peste limită, care trăiește mai mult în interior decât la exterior. Desigur, ultimul vers din volum, „Ce frumoasă e lumea când încetezi să îți pese”, sugerează intenția poetului de a se rupe cumva din patternul său emoțional. Însă nu putem ști dacă a și reușit.
Mici insule fără verdeață este un volum în egală măsură sensibil și puternic, forța lui venind tocmai din asumarea vulnerabilității și a emoțiilor, precum și din utilizarea imaginilor poetice deosebit de sugestive, care pătrund cu ușurință atât în mintea, cât și în sufletul cititorului.
