Vlad Grecu: „N-am de gând să cedez nicio palmă de pământ”
Te-ai născut în Dubăsari, populat în mare parte de români. Cum au început tulburările în acest oraş? Unde erai în acele clipe?
De fapt, oraşul era populat de români în jur de patruzeci la sută. Moldoveanul, genetic legat de pământ, nu se prea muta la oraş, prefera să-şi facă casă la ţară, şi oraşele, în marea lor parte, erau populate de ruşi aduşi de Moscova. De aia am avut şi avem pe tot teritoriul Republicii Moldova oraşele atât de rusificate, spre deosebire de republicile baltice, caucaziene sau asiatice. Şi până azi ne mândrim că suntem de la ţară. Dar în raionul Dubăsari, adică împreună cu satele acestei unităţi teritorial-administrative, prevala subsatnţial etnia română. Totuşi, faptul că moldovenii trăiau la ţară era în dezavantajul nostru, deoarece până când sătenii erau anunţaţi şi se organizau să ne vină în ajutor, deja populaţia rusofonă îşi făcea mendrele. Chiar şi aşa, noi am avut în oraş şi o filială a Frontului Popular, şi cenaclul „Moştenire”, iar oraşul Dubăsari, mai precis suburbia Lunga, a fost unica localitate din stânga Nistrului care a găzduit Marea Adunare Naţională. Ne-a onorat cu prezenţa sa la această Adunare şi legendara cântăreaţă Sofia Vicoveanca – ne-a scris şi un autograf pe stema cenaclului „Moştenire”. Iar prim-ministrul de atunci, Mircea Druc, a declarat de la tribună că oraşul Dubăsari ar trebui pe viitor să devină capitala Moldovei. În privinţa tulburărilor, în Dubăsari ele au început cu mult înainte de 1992, mai precis, odată cu Renaşterea Naţională.
Prin anii 1989, 1990 populaţia vorbitoare de limba rusă, care deţinea funcţii în oraş, s-a înscris la cursuri şi a început să înveţe cu sârg limba română sau, după cum îi ziceau pe atunci, moldovenească, cu grafia latină. Peste o perioadă de timp, în decurs de o săptămână, brusc, aproape toţi au încetat să mai frecventeze cursurile. Se simţea distinct implicarea unei eminenţe cenuşii de la Moscova.
Ai fost la secţia de poliţie atunci când aceasta a fost atacată de separatişti? Oamenii din oraş au încercat să-i apere pe poliţişti? Tu ai încercat?
Sediul comisariatului raional de poliţie a fost atacat prima oară de protestatarii ruşi din oraş, în 1991. Noi îl apăram. Concomitent, apăram hidrocentrala. Eu am fost iniţial printre apărătorii comisariatului, pe urmă, la îndemnul unui poliţist, Coica Tudor, fost coleg de clasă, am mers împreună cu vreo cinci tineri să apărăm şi centrala hidroelectrică, unde erau doar vreo trei poliţişti. Şi în scurt timp au apărut, pe rând, două autobuze pline cu rebeli din Râbniţa şi din satul Ţibulăuca. Spre norocul nostru, ne-au venit în ajutor un autobuz de băieţi din Cocieri, concomitent cu un grup mare de tineri din satele din dreapta Nistrului, care păşeau haiduceşte pe baraj. În zilele acelea noi am învins, ulterior însă, la indicaţia Moscovei, Smirnov a fost eliberat, separatiştii au fost înarmaţi, iar efectivul poliţiei din comisariat a fost arestat la ora două de noapte. Noi, fără arme, în toiul nopţii, n-am mai putut să facem faţă. Chişinăul nici nu s-a implicat, şi noi, indignaţi de trădare şi ignoranţă, ne-am adunat la Cocieri pentru a ne organiza în nişte detaşamente de rezistenţă. De aici încolo a început războiul în toată legea.
Când ai părăsit Dubăsariul? Ţi-ai dus familia la Chişinău şi te-ai întors peste Nistru ca să te alături combatanţilor moldoveni? Când ţi-ai dus familia şi când te-ai alăturat? Apartamentul pe care l-ai avut în Dubasari l-ai pierdut? Cine locuiește acum în el?
În ziua când a fost arestat efectivul poliţiei din Dubăsari, aveam febră şi am chemat medicul la domiciliu. Pe 3 martie, voluntarii noştri, cu un pistol cu două cartuşe şi o grenadă fără focos, au capturat în jur de 80 de arme din unitatea militară a Armatei a 14-a din Cocieri. Pe data de 4 martie, am plecat aşa, bolnav, la Corjova. În dimineaţa aceea m-am înţeles cu soţia ca ea să se ducă de la serviciu direct la Corjova, la sora mea, iar eu am rugat un cunoscut să mă ia împreună cu copiii cu maşina de la scara blocului. În centrul oraşului gloata clocotea, jubilând că a arestat poliţiştii şi, totodată, înfuriată că la Cocieri au fost sustrase arme din unitatea militară şi i-au fost date peste cap planurile de a cuceri suburbiile Corjova, Cocieri şi Molovata – ei aşteptau să ne ia ca din oală, ca pe nişte fraieri cu statut de neutri pentru care insistă astăzi Moscova. Pe 4 martie, chiar dacă mai aveam febră, am fost prima noapte pe poziţii cu Kalaşnikovul directorului gimnaziului Corjova, dl Slobozian. Eu încă un aveam arma mea. De atunci nu mi-am mai văzut apartamentul nr. 51 de pe strada Lenin 199. Odată cu semnarea tratatului de pace de Mircea Snegur şi Boris Elţin, apartamentul meu a fost ocupat de un cazac de extracţie locală, pe urmă am fost deposedat de el prin hotărârea instanţei de judecată din Dubăsari. Am fost înştiinţat de ocuparea abuzivă de locuinţă de sora mea de la Corjova, care a venit la Chişinău plângând. Eu şi soţia mea am rămas calmi – prea multe am îndurat şi am văzut în comparaţie cu pierderea unei locuinţe.
Mi-am refugiat familia în dreapta Nistrului peste vreo lună, când batalionul nostru de voluntari a fost bombardat prima oară cu aruncătoare de mine de 82 mm. Atuci am înţeles că vor fi bombardate şi Corjova, şi Cocieri. Luptele luau amploare.
Printre poliţiştii atacaţi de separatişti – mă refer la poliţiştii din secţia de poliţie din Dubăsari – ai avut şi prieteni sau rude?
Am avut cunoscuţi de la Corjova, iar printre vameşi – vameşii, după ce au fost fugăriţi de cazaci de la hotarul cu Ucraina, se aflau împreună cu poliţiştii –, era un prieten căruia i-am botezat copiii. După arestul poliţiştilor, i-am telefonat soției lui, care plângea şi nu ştia nimic despre soarta lor.
Cum te-ai alăturat combatanţilor? De unde ai făcut rost de arme? Cine ţi-a dat automatul, echipamentul militar?
O constituire militară puţin mai chibzuită a fost atunci când poliţia din Dubăsari a decis să adune voluntarii într-un batalion. Ne-au cazat în căminele Şcolii Profesionale de Croitorie nr. 38, situată între Corjova şi Cocieri. Dormeam în paturile fetelor, recunosc, dormeam cu plăcere. Iniţial, eram trei voluntari la o armă. După ce ne-au bombardat, comandantul batalionului, locotenentul major de poliţie Petru Balan, ne-a spus să întărim poziţiile, mai precis, să plecăm în tranşee câte cinci oameni la o armă. Despre echipament militar – nici vorbă. Voluntarii n-au beneficiat nici de cască, nici de ţinută militară, nici de vestă antiglonţ. Spre deosebire de noi (voluntarii din stânga Nistrului, care am fost în număr de două batalioane numai pe capul de pod Cocieri), combatanţii înrolaţi din dreapta Nistrului aveau ţinută de militar de culoarea pânzei de cort. Noi purtam ceea cu ce-am ieşit din casă.
În timpul luptelor ai fost rănit?
Am avut norocul să nu fiu rănit fizic, dar psihic noi toţi avem o rană care nu poate fi vindecată. Uneori consecinţele acestei răni se manifestă prin comportamentul nostru emoţional şi lipsit de toleranţă. Să ne fie iertate momentele de slăbiciune şi criză de nervi, mai ales când observăm cum este camuflat adevărul şi vopsit cu denaturări justificatoare pentru unii, dar umilitoare şi echivalente cu trădarea pentru noi.
Au murit sub ochii tăi camarazi de luptă?
Toţi care luptau şi care au murit acolo erau camarazii mei de arme, chiar dacă pe unii nici nu-i ştiam. A fost un caz cu poliţiştii din tranşeele din curtea secţiei de sporturi nautice caiac-canoe, pare-se erau din Chişinău. Aici se afla postul nr. 20. Ne bombardau din mortiere de 120 mm, foarte periculoase, şi, când ne-a venit schimbul, noi n-am plecat de sub adăpostul încăperii. Dar poliţiştii au ieşit din tranşee şi imediat au fost loviţi de două explozii. Nu puteam să le sărim în ajutor sub bombardamente, în asemenea cazuri venea o blindată care evacua răniţii. Nici nu-i vedeam, deoarece erau deja într-o uliţă curbată, dar auzeam explicit strigătele lor disperate şi înfiorătoare. Atunci, din câte ştiu, au fost doi morţi şi câţiva răniţi.
Ai nimerit în vreo ambuscadă, încercuit de separatişti? Și cum ai scăpat din încercuire?
N-au avut ei cum să ne facă ambuscade sau să ne încercuiască. Noi stăteam la Corjova, în defensivă, nu ni se permitea să intrăm în oraş. O singură dată totuşi, lehămetuiţi de bătutul apei în piuă, am pornit în ofensivă fără ordinul de la Chişinău, am ajuns lângă hidrocentrală, dar a doua noapte a fost schimbat comandantul de platou, care ne-a ordonat să ne retragem la posturile vechi. L-am întrebat mai târziu care a fost motivul retragerii, n-a putut să ne explice. Noi însă bănuiam că ordinul a venit de la Chişinău.
Care a fost cea mai grea noapte de război?
Probabil, botezul de foc pe care l-am trecut într-o noapte la postul nr. 1. De obicei, relativ era linişte, dar în noaptea aceea a început o hărmălaie de îngheţa sângele în vene şi părul ţi se ridica măciucă. Cerul negru era urzit de trasoare incandescente, se auzeau pocnete şi explozii, dar nu se vedeau deflagraţiile. Majoritatea combatanţilor trăgea din toate genurile de arme pe care le aveam la postul nr. 1. Eu încă nu dispuneam de armă, consăteanul meu, plutonierul Anatol Caimacan, mi-a dat două grenade, una F-1, pentru infanterie, şi alta românească, antitanc. Dar ce puteam să fac cu ele? M-am lăsat pe vine şi mi-am acoperit capul cu palmele, gândindu-mă: „Am doi copii, am studii superioare! Ce caut aici?”
Curând însă am depăşit momentul şi peste vreo două săptămâni, când mi-au încredinţat o mitralieră 5,45, mă urcam sus, pe baricada de blocuri de beton şi saci de nisip, pentru a-mi găsi un loc de tragere.
O casă arsă la Corjova, în spatele postului nr. 21
Care au fost cele mai cumplite bătălii?
Pentru mine, cea mai cumplită luptă mi s-a părut în noaptea de la postul nr. 21, când eram în ofensivă la vreo două sute de metri de porţile hidrocentralei. Puteam să fim împuşcaţi ca iepurii din direcţia barajului, în drum spre linia noastră de apărare, mai ales eu, unicul fără vestă antiglonţ din simplul motiv că nu eram poliţist.
Cazemata artizanală a inamicului de pe barajul hidrocentralei
În plus, deasupra capetelor noastre, jos de tot, au zburat două proiectile roşii şi au explodat undeva la spate. Atunci, mecanicii unei blindate MTLB, folosită pentru evacuarea răniţilor şi aprovizionarea noastră cu muniţii, aflându-se printre noi în tranşee, şi-au dat seama că inamicul ţinteşte în maşina lor de luptă şi repede au sărit în ea şi s-au retras. În noaptea aceea am primit ordinul să ne retragem. A doua zi, demoralizat în urma retragerii noastre stupide, am plecat să-mi vizitez soţia şi copiii de opt şi patru anişori, pe care i-am dus pe malul drept al Nistrului. Dar în ziua aceea a fost o luptă şi mai crâncenă, la care n-am participat. Inamicul a pornit în contraofensivă, crezând probabil că noi ne-am retras până în Cocieri. A folosit o blindată şi un tanc, luptătorii noştri însă au rezistat eroic. Blindata a fost distrusă, iar tancul, lovit de câteva ori de lansatoare de grenade RPG, s-a retras fumegând. Toţi atacatorii au fost omorâţi. Pe placa instalată de separatişti în acel loc este scris că aici a murit echipajul blindatei BTR-70, care aparţianea Armatei a 14-a. Iar noi până azi căutăm dovezi de implicare directă a Armatei a 14-a în război.
Dovada adusă de inamic despre implicarea în război a Armatei a 14-a
Populaţia civilă v-a ajutat?
Păi, cum era să nu ne ajute, dacă pe câmpul de luptă erau soţii, feciorii şi fraţii lor. Când în acea ofensivă a fost omorât Ion Grecul, lângă casa părintească, a ieşit vecinul lor, Constantin Ceban, cu o pătură să evacueze soldatul căzut. I-a luat arma, dar în pragul casei lui, a fost răpus şi el de un glonţ al inamicului. Alt caz: într-un an, la masa de pomenire din Chişinău, un poliţist din dreapta Nistrului povestea cum săpa la Cocieri o tranşee prin grădina unei femei şi îi încurca un butuc frumos de viţă-de-vie. Se gândea cum să-l ocolească, dar i-a venit proprietara în ajutor: „Sapă, i-a spus, nu-i nimic! Important e să scăpăm de urgia asta de cazaci!” Sincer să fiu, m-am emoţionat atunci. Doar el le povestea tuturor şi nu ştia că eu sunt din stânga Nistrului.
Aţi avut destule arme, tancuri, tunuri, mitraliere sau v-au lipsit?
Eu am fost aprovizionat cu un Kalaşnikov 5,45 peste vreo lună şi jumătate de când mă aflam la poziţii. Aveam trei încărcătoare şi o grenadă de infanterie în formă de conservă gen „tuşonka”.
Linia noastră de apărare era destul de mare şi nu puteai să te plimbi să vezi ce au vecinii. Ştiam de două tancuri foarte vechi, pe care le-au băgat ai noştri în nişte gropi, folosindu-le pe post de artilerie, ştiam de existenţa unui tun, datorită faptului că lângă el a fost omorât de un glonţ de lunetă vecinul meu de la Corjova, Veaceslav Siniţân. Aveam mitraliere, erau în dotarea brigăzii noastre de infanterie motorizată vehicule blindate gen BTR sau TAB, aveam aruncătoare de grenade pe afet SPG şi chiar o instalaţie antitanc cu ghidaj PTURS. Din ea a fost nimicit tancul de la Roghi.
Tancul de la Roghi
O mare parte din satele româneşti din partea cealaltă a Nistrului sunt ocupate de soldaţii ruşi. A cui e vina?
În stânga Nistrului au rămas în jur de cinzeci de sate româneşti sub ocupaţia rusească. În ele şi azi se predă în grafia chirilică, în abecedarul lor am văzut că-l studiază şi pe Grigore Vieru. Toate sunt sub ocupaţie. A cui e vina? În primul rând, a Federaţiei Ruse. În al doilea rând, a Chişinăului, care a ignorat în mod vădit stânga Nistrului, în favoarea aspiraţiei aparente şi iluzorii a unirii cu România la pachet cu Basarabia de Sud şi Nordul Bucovinei, teritorii care astăzi aparţin altui stat. Până la urmă, a eliberat porumbelul din mână, iar pe cel de pe gard nici după 31 de ani nu l-a mai prins. Arătaţi-mi o altă ţară în lume care a procedat la fel.
Şi eu sunt unionist – filul meu mai mare şi nepotul locuiesc la Cluj –, dar sunt unul raţional şi moderat şi n-am de gând să cedez nicio palmă de pământ. Nu suntem un ONG de caritate.
Cum crezi, cine din Chişinău v-a trădat pe toată durata războiului ruso-moldovenesc? Ar trebui traşi la răspundere?
Ucraina, şi azi, după 31 de ani de independenţă, depistează şi arestează spioni ruşi. SIS-ul nostru n-a găsit la noi niciunul. Mai mult, eu bănuiesc că mulţi ditre ei au fost decoraţi, avansaţi în grad şi astăzi aceia se întâlnesc cu tupeu cu studenţii şi elevii din instituţiile noastre de învăţământ şi le dau lecţii de patriotism, despre salvarea vieţilor omeneşti şi neutralitate. Nici azi n-am aflat despre înțelegerea lui Mircea Snegur cu emisarul moscovit Nikolai Medvedev, în urma căreia a fost eliberat liderul separatiştilor Eduard Smirnov. Bănuiesc că era vorba de un hotar administrativ pe Nistru, însă rusul niciodată un s-a ţinut de cuvânt – a ocupat şi Tighina cu multe suburbii. În favoarea acestei supozizii vorbeşte şi faptul că toate filmele cu Smirnov în arest la Chişinău au dispărut în mod miraculos din procuratura de la Chişinău. A urmat vreo investigaţie referitor la acest caz? M-aş mira.
Frontul Popular – Iurie Roşca – v-a trădat?
Nu sunt procuror să învinuiesc pe cineva concret, mai ales fără probe flagrante. Dar ştiu că prin multe partide de dreapta, unele unioniste, în care alegătorul nostru patriot a crezut cu fanatism sacru, erau infiltraţi agenţi ai serviciilor secrete ruse şi promovaţi în funcţii-cheie. Unii ca Roşca, fiind deconspiraţi, şi-au dat arama pe faţă. Dar câţi de dreapta aflaţi în slujba Kremlinului au mai rămas în funcţii? Care este modalitatea clasică de distrugere a unei idei? Te infiltrezi printre adepţii ei, le spui ceea ce ei aşteaptă să audă, le capeţi încrederea, ajungi un lider al lor venerat, un cult, după care întorci macazul şi porneşti distrugerea, dar oamenii încă mult timp au să te asculte şi au să te apere ca pe un mentor religios! Ca pildă îl avem pe George Simion cu AUR. Sau Andrei Năstase. Ba chiar însuşi Putin! Zeul nu greşește!
Mai mergi acum la Dubăsari? Cum ţi se pare că au evoluat lucrurile în partea aceea de Nistru? Crezi ca vom putea recupera vreodată acele pământuri?
Eu merg la Dubăsari de câte ori am nevoie să mă deplasez acolo. Merg la mormintele părinţilor, mai rar la rude, anual, pe 2 martie, depunem coroane de flori la Memorialul din cimitirul Corjova. Împreună cu veteranii de război, am avut multe altercaţii cu miliţieni care
2 martie 2023, Memorialul Eroilor din cimitirul Corjova
nu ne permiteau să organizăm alegerile locale în Corjova sau să mergem la cimitir cu tricolorul. În una dintre ele mi-au confiscat fotoaparatul Zenit.
Acum vreo zece ani, editam din banii veteranilor de război (în inegalitate la noi în ţară!) un ziar, „Corjova astăzi”. Adunam la Corjova material, apoi îl scriam în întregime la Chişinău, îl trimiteam la redacţia din Criuleni şi de acolo foştii camarazi de arme îl luau şi îl răspândeau clandestin pe la casele corjovenilor. Nouă nu ne este frică de ei. Şi ei ştiu asta. Noi, aidoma
luptătorilor noştri căzuţi în 1992, de 31 de ani ne aflăm în prima linie.
Cu regret, pe parcursul anilor, Chişinăul nu s-a interesat de soarta băştinaşilor din stânga Nistrului. Pământurile pot fi recuperate în scurt timp, dar încrederea oamenilor, după atâţia ani lăsaţi de Chişinău de izbelişte, va dura. La Tiraspol e şi mai grav – acolo a crescut o generaţie care crede că trăieşte în capitală şi grandomania aceasta va fi mai greu de vindecat.
Dacă ai avea posibilitatea să te întorci în casa ta din Dubăsari, te-ai întoarce?
Eu şi azi pot să mă întorc la Dubăsari, dar nu în apartamentul ocupat de cazac. Îmi vând locuinţa cu trei camere din Chişinău şi cumpăr vreo patru apartamente în Dubăsari, plus gazele şi energia electrică ieftine. Şi n-o să mă atingă nimeni! Dar… nu poţi să intri în aceeaşi apă de două ori. Oraşul meu natal mi-a devenit străin, şi revenirea la el e similară cu îmbrăcarea costumului de mire cu speranţa deşartă că el te va face din nou tânăr.
