Filmele pe care vi le prezint astăzi pot avea multe în comun, dacă am sta și am căuta cu lumânarea, dar există un punct comun care nu necesită mari frământări de minte și inventări de parauniversuri filozofice: acțiunea ambelor se petrece în aceeași zonă geografică, pe undeva prin Africa subsahariană ori Orientul Mijlociu, în țări pentru care, de cele mai multe ori, ministerele de externe emit avertismente de călătorie…
Filmele de astăzi mai au un punct comun: ambele au fost înalt apreciate de critici și nu e exclus să le regăsim, foarte curând, în listele scurte pentru cele mai prestigioase premii ale anului. Cel puțin, în listele Golden Globes ele sunt deja prezente!
Sirat (Óliver Laxe, 2025). Oliver Laxe, la cei 43 de ani ai săi, are deja trei lungmetraje și un documentar la activ. Pare să fie destul de apreciat de comunitatea cinematografică, obținând premii încă de la debut. Iată doar palmaresul de la Cannes: în 2010, pentru documentarul Todos vós sodes capitáns (Sunteți cu toții căpitani) a luat premiul FIPRESCI în concursul „Quinzaine des réalisateurs”, în 2016 – Grand prix în concursul „Semaine de la critique” pentru Mimosas, în 2019 – premiul juriului în concursul „Un certain regard” pentru O que arde (Și focul va veni).
În 2025, Sirat i-a adus lui Laxe Premiul Juriului în concursul principal al festivalului de la Cannes și e nominalizat pentru Golden Globes la categoria celui mai bun film străin.
Filmul plonjează spectatorul într-o lume foarte specifică: cea a raver-ilor. Intrăm în acest univers prin intermediul personajului principal, Luis, care, împreună cu fiul său, Esteban, călătorește de la un rave-party la altul căutându-și fiica dispărută, cu câteva luni în urmă, în meandrele acestei lumi paralele. Pe măsura căutărilor, Luis și Esteban par a se apropia de nucleul dur al raver-ilor, un grup alcătuit din Stef, Jade, Tonin, Bigui și Josh, organizatori de rave-uri gigantice în pustiurile subsahariene. Evident că această poveste se termină tragic, pe un câmp de mine antipersonale… Dar ne vom opri aici, nu vom dezvălui nimic mai mult, ca să nu știrbim din suspans.
Scenariul filmului presupune un lucru cu imaginea și cu sunetul la cel mai înalt nivel, altfel nu ar avea vreun sens, și trebuie să recunoaștem că la aceste două capitole Sirat e o reușită incontestabilă. Dar nu putem trece nici pe lângă prestația actorilor, cu Sergi López în rolul principal. López este, de fapt, unicul actor profesionist din film, ceilalți fiind raveri adevărați recrutați pentru acest proiect, dar toți sunt excepționali!
Înainte de a vă lăsa să vedeți filmul, mai trebuie să adăugăm că Sirat în arabă înseamnă „cale” sau „cărare”. Nu știu dacă servește la ceva această informație, poate mult mai utilă ar fi o simplă preîntâmpinare: filmul e foarte apăsător și trist. Pe parcursul lui nu scapi de sentimentul că toți eroii lui Oliver Laxe sunt angajați într-o competiție a risipii, lipsită de sens, care generează o continuă și profundă tristețe…
It Was Justan Accident (Jafar Panahi, 2025). Jafar Panahi este o somitate a cinematografiei iraniene. El e unul din puținii realizatori care a luat toate cele trei premii majore ale festivalurilor europene: Leul de Aur de la Veneția (pentru TheCircle, 2000), Ursul de Aur de la Berlin (pentru Taxi, 2015) și Palmierul de Aur de la Cannes (pentru It Was Justan Accident, 2025). Nu ar fi inutil să reamintim că toate filmele sale, începând cu 2000, sunt interzise în Iran. Despre faptul că It Was Justan Accidenta fost marele învingător la Cannes am și pomenit, voi adăuga că la Golden Globes e nominalizat pentru cel mai bun film dramatic, pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună regie și pentru cel mai bun scenariu. Ne așteptăm să fie nominalizat și la Oscars.
Povestea filmului e următoarea: un individ cu o proteză în loc de un picior ajunge în garajul auto a lui Vahid. Vahid crede că unijambistul e un oarecare Eghbal, torționarul care l-a maltratat în închisoare. Vahid îl urmărește și îl sechestrează cu gândul de a se răzbuna. Dar deținuții aveau ochii legați și presupusul Eghbal reușește să-i inculce lui Vahid ceva dubii referitor la identitatea sa. Vahid decide să se adreseze altor foști deținuți torturați de același Eghbal pentru a-i confirma identitatea…
Lucrurile se complică de-a lungul filmului și identitatea sechestratului nu e unica dilemă pe care grupul foștilor deținuți, constituit ad-hoc, va trebui s-o soluționeze…
Filmul lui Jafar Panahi nu ne va năuci prin ceva găselnițe pur cinematografice, ci – și asta devine o caracteristică a creatorilor iranieni (trebuie să recunoaștem totuși că e cam complicat să inovezi tehnic atunci când filmezi clandestin) – ne propune o serie de subiecte aproape filozofice sau existențiale, apelațiunea are mai puțină importanță aici. Există oare diferențe fundamentale între torționari și victimele lor? Care este capacitatea iranienilor de a ierta? Și vor fi ei capabili să ierte? Pe de altă parte, merită oare torționarii acest efort? Și în ce anume îl vor transforma? Și, probabil, cea mai importantă întrebare pentru iranieni: cum poate să arate societatea iraniană de după dictatură?
Fiți de acord, în aceste zile e o întrebare foarte actuală!
