Nu fac o recenzie sau o cronică, vreau doar să vă spun despre un poet adevărat și nu mi-e frică absolut deloc că sintagma „un poet adevărat” poate sună deja clișeic, fiind folosită atât de des. Adrian Diniș a trăit, a scris și a ars intens cum numai poeții veritabili reușesc s-o facă.
S-a născut în 1986 la București, unde a și trăit până în 2018, când a murit la numai treizeci și doi de ani. Moartea sa a fost un șoc pentru cei care l-au cunoscut. Unul din prietenii săi, poetul Claudiu Komartin, povestește despre Adrian Diniș cum prin naturalețea, bunătatea și sinceritatea pe care o avea, le devenea drag imediat celor care îl cunoșteau. Calitățile lui, cu unele din ele poți doar să te naști, l-au făcut să se ridice deasupra răutăților lumii, inclusiv a lumii literare, a fost mai presus de invidia sau egoismul care sunt din plin printre scriitori. Suflet vibrant, candid, lipsit de vanitate și infatuare, Adrian Diniș și-a asumat destinul de poet până la capăt, în aceste vremuri când poezia și poeții nu sunt la modă. Calitățile pe care le-a avut și pe care puțini poeți de azi le au – capacitatea de a munci și a răbda – îl făceau să-și lucreze poeziile cu meticulozitate și avea numeroase variante pentru fiecare poem. Adrian Diniș s-a îndrăgostit de poezie, iar un om îndrăgostit de poezie nu mai scrie pentru propriul orgoliu, nu mai scrie doar pentru a se lustrui pe sine, pentru a fi lăudat sau apreciat. După ce a debutat foarte reușit în 2010 cu Poezii Odioase de dragoste, a întârziat să-și publice a doua carte, ceea ce ne demonstrează seriozitatea lui ieșită din comun. Mai departe, o să-l las pe Adrian Diniș să vorbească, pentru că versurile lui care transpiră melancolie și singurătate vă vor convinge indubitabil să-i căutați cărțile, atât volumul lui de debut menționat mai sus, cât și pe cel apărut postum la Casa de editură Max Blecher în 2020. Volumul Toate zborurile au fost anulate a apărut sub îngrijirea lui Claudiu Komartin, căruia familia Diniș i-a încredințat poemele scrise de Adrian Diniș în ultimii ani.
,,Cât am fost în spital n-ai dat niciun semn de viață./ Ciudat. Eu eram cel care n-a dat niciun semn de viață./ Legat la aparate. Dar mi se părea că/ mai mult decât mine tu erai cea moartă”. Versurile lui Adrian Diniș au un efect puternic în sensul că reușesc să ne facă participanți la toate aceste stări, au efectul unei ploi, a unei plase care te prinde și poemele lui au reflecții filozofice, meditații metafizice, însă toate astea sunt îmbibate de stările și trăirile astea pe care le avem cu toții, ca singurătatea, tristețea, melancolia, boala și felul în care stările ies din fiecare vers ca un praf, ca un lichid care te amețesc, e uimitor: ,,Nu am vrut niciodată să te întorci./ Am vrut ceva mai mult pentru tine, încă vreau”. Poemele lui îți ating coardele cele mai sensibile, fără a se transforma, însă, în ceva siropos și prozaic, dimpotrivă, vrei să-i recitești iar și iar poemele. Chiar dacă în timpul vieții a publicat un singur volum de versuri, scrisul lui Adrian Diniș nu este uniform și poeziile sale nu sunt monotone, abordând același stil. Dimpotrivă, regăsim în rândurile lui o varietate de abordări a felului de a scrie, atât grav, cât și ironic, ludic. Uneori, toatea acestea se împletesc în același poem. Până la urmă, un poet adevărat te face să plângi și te face să râzi: ,,după fiecare stație/ e tot mai aglomerat/ mă uit la fata frumoasă/ îmi duc mâna la inimă/ portofelul e încă acolo”. În poemul Mamă, mamă, acesta își scoate din nou lama ascuțită cu care îți taie pieptul și îți toarnă un acid care bolborosește lângă inimă: ,,Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o/ și ea ne-a ținut pe toți sub masă ca în pântec/ deasupra străluceau un cuțit și tinerețea/ și lucrurile care rămân mai bine nespuse.”
Ultimul cuvânt aparține poetului a cărui vers se aude ca un ecou nesfârșit: ,,în ultimul timp mă gândesc/ tot mai des la viața mea/ ca la un banc sec/ pe care nu-l mai înțeleg/ atunci de ce râd laolaltă cu ei/ de ce râd ca un nebun/ aproape sufocându-mă”.
