Andrei Codrin Bucur s‑a născut în Bacău, a absolvit Liceul de Artă „George Apostu” din orașul de baștină și cursurile Facultății de Teologie‑Didactică în Arad. În 2019 a făcut parte din colectivul autorilor volumului de povestiri Nume de cod: Flash fiction. Antologie. Literomania de proză scurtă, apărut la Editura Paralela 45. În primăvara lui 2021 a publicat la Editura Tracus Arte volumul de versuri La bella Italia (antipoeme jurnaliere), câștigător al Premiului „Budila‑Express”, în cadrul Concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina” (2020), și nominalizat pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (2021). În 2024 i‑a apărut, la Editura EIKON, volumul de versuri …iar neantul a grăit. Momentan, locuiește în Arad.
Toate zilele sunt identice, aceeași cantitate de veridicitate contrafăcută, rotindu‑se letargic în cafeaua dimineții. Gunoierii au lăsat tomberoanele în drum, mâțele vecinilor ți‑au speriat canarii din colivie, nu mai poți să dormi cu geamul deschis, mănânci ce găsești prin frigider și pleci. Ghereta cu ziare are grilajul tras, mă duc să văd unde oprește autobuzul și mă întorc. Vânzătoarea îmi zâmbește, tastează ceva și‑mi înmânează ceea ce‑mi treb’e. Pe raftul de sus zace, de‑a‑ndoaselea, o culegere de texte nietzscheene, traducere nouă, supracopertă, trei euro bucata, cât un bilet extraurban. Până la destinație sunt obligat să compostez două. Dar când moartea bate la ușă, nu mai contează distanța. Și cine s‑ar fi gândit că un bar cu sonorizare impecabilă s‑ar armoniza cu parterul acestei clădiri?
Policlinica San Marco din Mestre, de un verde sălbatic, pe care doar Bacovia ar fi reușit să vi‑l zugrăvească. Aflu că pacientul suferă din dragoste. Bănuind însă că sintagma vă insuflă altceva decât semnificația ei pură, rectific, spunând că e șontorog, a slăbit 20 de kile în ultimele două săptămâni (40, în ultimul an), fiindcă (de tot atâta timp) nevasta lui, care‑a răposat (el neștiind asta), fusese internată în aceeași incintă și nu a dat semne de întremare.
21:48, s‑a trezit și o strigă pe nume: „Ana?
Unde e Ana, soția mea?”
E acasă, moșule. Ia și culcă‑te! Și ca un vlăstar rahitic, fertilizat cu apă, glucoză și vitamine, își ridică ascultător lințoliul până‑n bărbie și oftează. El nu‑i ca ceilalți, nu țipă la tine când se cufurește pe el. Din contră, vrea să meargă la gabinet ca să nu te supună la lucruri necuviincioase. Apăs butonul de alertă, sosește infirmiera. Zice că după ce termină de schimbat nu‑ș’ ce hominian o să vină fata, căci taman acum a ajuns la serviciu. Fata nu apare. Peste‑un sfert de oră o văd cu straița pe umăr, luându‑și la revedere de la colegi. O chem iarăși pe prima domnișoară. Aici toate‑s domnișoare.
„Hai, întoarce‑l!” și‑i trece un deget pe marginea scutecului. Trage spre ea, se uită: „N‑a făcut nimic”. Moșneagul: „Cred că s‑a enervat”.
Între televizorul color și șipca orizontală (din lemn sau imitație, fixată‑n perete ca să nu‑l zgârie când sunt aduse și scoase paturile), Christosul de pe cruce ne privește cu coada ochiului, jenat de lumina crudă a cilindrului cu neon, ce‑a rămas aprinsă ca să pot scrie. Deși e mult spus a scrie. Ca să nu ațipesc.
Dar ce nu înfăptuiește omul pentru 100 de euroi pe noapte? Cei din blocurile de vizavi nu câștigă atât. Feciorii sau fiica bătrânului de care am grijă, posibil. Însă ei nu‑s aici.
22:30, a adormit din nou. Vecinului de salon i s‑a activat misericordia și nu mai sforăie. Cu toții încercăm să ne căim și să fim mai generoși înainte de Marea Întâlnire.
*
Cine n‑are părinți să nu‑și cumpere. Același lazaret, aceeași miasmă de embriogeneză. Pe Rai Sport, Slovenia‑Belgia, volei masculin. Companionul de salon se grăbește la toaletă. Prea târziu: face în scutec, îl scapă pe jos și mânjește gresia. „Am murdărit tot”. Intră duduia care le aduce păpica. Îi explic situația. Plus c‑ar fi fost necesar un pampers curat. Probabil că Giovanni făcuse, și el, așijderea, numai că nu i se dezlipise de la brâu. Mobilizat la pat, treaba‑i mai simplă.
Din camera alăturată, sunete stridente și un țiuit adânc ies prin porii zidurilor, dând de știre că un semen de‑al nostru are o criză. Un bărbat de vârsta a doua stă în ușă și își șterge pleoapele. După câteva minute o femeie cu poșetă din piele maro îi ia locul. Giovanni o solicită: „Domnișoara frumoasă!… Domnișoara roșcată!…” Îi zic s‑o lase‑n pace, că e măritată. El: „Eh! Doar n‑o ating…”
Apare infirmiera‑șefă, cu stetoscopul atârnat de gât (sau poate că‑i doctoriță), și le potrivește medicația. Intuiția îmi spune că‑i româncă, întrucât, deși observă că mi se‑mpleticește limba când intenționez să rostesc ceva în italiană, se zgâiește la mine cu ochii ei de olteancă prăjită la solar și așteaptă să reformulez. Dacă s‑ar auzi așa cum o aud eu, n‑ar mai fi atât de plină de sine. (Vai, nu cumva să afle colegii că e stranieră! Mergi fă d‑aci! Se simte de la o poștă.) Bătrânul o complimentează. Ea surâde. Însă când nu vrei să‑ți pierzi unul dintre joburile cel mai bine plătite din societatea asta mediocră, execuți orice grimasă fără să cugeți prea mult.
De dincolo, sunetele încetează. Rusoaica badantă, care trebuia să se ocupe de babă, dispare, și ea. Doar mirozna de căcat e cea care persistă.
*
…biografia noastră cea cotidiană nu ne‑o da astăzi. E ora mesei. O tipă cu batistă la gură se strecoară și întreabă: „Mămăliguță cu brânză măcinată, tocană de legume sau farfurie unică?” Mă apropii de căruciorul cu bunătăți să văd cum arată. Cealaltă fată, tunsă scurt, tatuată pe brațe, chip de porcușor, antebrațe solide, își ascute vocea și mi se adresează amenințător că nu e voie să vin așa de‑aproape: „De ce crezi că purtăm noi hainele astea?” Că vă place să vă îmbrăcați în nailon, evident.
Nursa apare la ore fixe. „E timpul să vă luați tratamentul” și‑i toarnă lui don Giovanni o pulbere de coral în conserva de mere pisate, 100 % italiene: „Uite‑așa se face!” Probabil, ca să știu data viitoare și să‑i administrez eu praful de stele.
Alaltăieri era lucid, azi e în lumea lui Fred & Barney. Cu siguranță i‑au mărit porția. Voia să plece acasă, deși abia dacă se putea răsuci. Trăgea cu ambele mâini de triunghiul de plastic ce stă spânzurat deasupra capului său, din diverse motive: ca să se‑ajute singur când nu e nimeni în preajmă, să tresalte de spaimă când se trezește din somn, să creadă că‑i un obiect casnic și să‑l confuzioneze și mai tare.
Îmi cere să‑l duc la veceu. Îi e rușine să facă în pat. Încerc să‑l temperez, îi spun că e legat la un tub, că poate să se pișe‑n voie. Și cu lipsa mare la fel. „Aveți scutec, vine sora, vă spală, vi‑l schimbă și totul va fi în regulă.” Se uită la furtunașul străveziu prin care i se scurge urina. Dacă n‑ar fi fost sedat ca un animal, l‑ar fi durut literalmente în pulă. Cu degetul covrig, îl trece ca printr‑un inel, în sus și‑n jos, în sus și‑n jos, p‑ormă îi dă drumul, iar bula de aer alunecă mai departe.
Viața are, și ea, suișuri și coborâșuri. Ieri, camaradul lui de salon n‑a fost în stare să se hrănească singur. De aia suntem atât de mulți: avem nevoie de cineva care să ne greșească doza.
*
În nopțile clinice, de planton stau fie două infirmiere, fie doi infirmieri. De teamă să nu‑și dea cu sacâz, protocolul spitalicesc nu permite un băiat și‑o fată. Bunica din camera 410 vorbește în somn (pentru ea lenitivele sunt ca și cum n‑ar fi), o invocă pe maică‑sa, pe Elsa, spune că a isprăvit ceea ce avea de făcut, poate să vină s‑o controleze, apoi îl strigă pe Roberto. Tipul cu mustață stufoasă și chelie, care veghează, și el, la căpătâiul unui moșneag, îmi zice c‑o tulește la parter să fumeze o țigară și să bea un caffè, sperând (când va reveni) să n‑o mai audă cum răcnește.
În 408, septuagenara Francesca dorește să i se schimbe pampersul. De pe culoar pot să‑i văd piciorușele subțiri, strânse aluziv într‑un unghi de 30 de grade. Flăcăii din tura nocturnă își îndeplinesc meseria: o dezmiardă cu șervețele umede, parfumate… După o oră vor trebui să intre din nou la ea. Cred c‑o face dinadins.
Vecinul de salon, al cărui nume îl știe numai Dumnezeu, are probleme cu prostata. Adineaori a mers să se ușureze, iar când a ieșit de la toaletă cocoșelul i se bălăbănea slobod. Se trântește‑n pat, își trage așternutul peste șale, rămâne cu ciolanele dezvelite și rostește pe un ton comic și impersonal: „Oricum urmează să‑mi facă injecția”.
Luminile din încăpere sunt stinse. Pe coridor îs aprinse doar lămpișoarele pătrățoase de noapte. Ne înfățișăm ca o adunătură de neputințe ce chicotesc imbecil la zvonurile despre un paradis pierdut sau despre unul în care cică am putea să ajungem. Credința și nădejdea sunt cele 75 de miligrame de Herphonal înainte de cină. Iubirea e întâi și‑ntâi iubire egoistă. Cel de lângă tine delirează cu voce tare. Tu adaugi 25 mg.
Se zice că Freud a descoperit ceea ce‑a descoperit analizând comportamentul unor oameni bolnavi cu capul. Dacă ar fi stat în locul meu, rezultatul ar fi fost mai tragic.
4:53 a.m. Secția de geriatrie. Cocârjat. Cu fruntea pe speteaza scaunului din față.
