Picturile lui Mihai Mireanu ne scot din rutină, din gândurile neconstructive, ne îndeamnă să ne bucurăm de prezent, ne îmbie privirile cu un spectru de culori în rotire.
Ia te uită ce ozoare ne țese viscolul pe la geam! Ce vârtecușuri vesele ne arată vântul! Dar petalele în ce dans se joacă! Hai să pornim și celulele noastre după ele, doar vom întineri. Un efort și, curați, începem mișcarea. Drumul, transformarea să ne fie ca un zbor lin. Hai să umplem orele cu clipe active, creative. Ca cireșul de floare. Dormitând, ni le înghite trecutul ca într‑un hău. Rămânem cu niște poze? Cu niște carii de amintiri? Picturi‑meditații ce „par ireale dar mai reale decât viața,/ mai reale decât lucrurile adevărate”, menite să ne ușureze calea.
Un martor colea ne privește tăcut zbuciumul, zborul. Concrește cu poarta, așteptându‑ne. De peste mări și țări, când vom găsi, în sfârșit, câteva zile să ne întoarcem în cuib. Știe că vom reveni schimbați, ușor străini, alții. Că ne‑ar putea plictisi arhaismul și monotonia, tihna vechiului prag. Cu câte momeli ne îmbie lumea! Cu ce ne poate convinge o mamă să rămânem? Cu niște nuci, cu niște gutui? Cu horboțica unor prosoape? Ochii i s‑au afundat în orbite, cuvintele i s‑au retras de pe buze, viața însăși i s‑a împuținat. Așteaptă. Ce să ne mai spună nou decât să ne întărim Credința? Ce să ne mai prezinte nou decât felurile diferite de Răbdare? Cu ce să ne mai uimească decât cu Smerenia? E un stâlpar acolo, în poarta care ne așteaptă. Lemnul crucii îi sunt brațele. Concrescute cu rădăcinile nucului, picioarele. Nici nu mai are chip, e doar un simbol. Să nu ne deranjeze zborul nostru. Ba nu, e un voinic din basm, un Sfarmă‑Piatră sau un Strâmbă‑Lemne. Aproape că nu ne mai amintim chipul ei râzând în hohote. Cel mai probabil, n‑a cunoscut niciodată veselia fără griji… (Așteptare. MAMA).
Oricât de sus sau în părți ne este zborul, cei din Pomul vieții avem trăsături comune. Ne molipsim unii de la alții de niște deprinderi, păreri. Mai ales de la mama și tata ne vin culorile, ramurile – linii, ferestrele. „Suntem puternici, căci moștenirea ne este puternică.” Oriunde am fi, ne unesc aceste ornamente tradiționale cu prescură, struguri, flori de pe mileuri și covoare. Aceștia suntem, cei adevărați – cei care avem ochi pentru Tezaur I, Tezaur II, Tezaur III. „Cum să traduci și‑n câte pagini oare / Imnul neodihnitelor izvoare?” (N. Jingi)
Treptat, treptat, din balade despre Feți‑Frumoși și Ilene Cosânzene apar Începuturi, Ritmuri, Idile, Situații, Stare din stări. Viața continuă. Crezând că precum e la noi, nu e la nimeni. Ba, repetându‑se, luând suflare din prier. Începând fiecare primăvară ca o formare de lume nouă. Iată, colea, mieii aleargă pe toloacă, florile răsar pe câmp… Mai sunt motive să fim triști chiar și acum? Un sărut al iluziei și iată‑ne refăcuți, ridicându‑ne.
Ne putem zbengui oricât, doar să nu uităm de Cină. El, Tatăl Ceresc, e pretutindeni, ne așteaptă. Ca mama. Nu ne forțează, ne dă o libertate de a veni singuri. Pe dibuite, parcă legați la ochi în bucurii, dezlegați în dureri, îl căutăm. Ni se clarifică mintea uneori chiar imediat, când adevăruri ni se scot în față. Siberii de gheață.
Mihai Mireanu a înmuiat pensula în lacrimă pictând Ivdel în memoria bunicilor deportați în Siberia. Slabi fizic, cu ochii înfundați în orbite, însemnați cu numere pentru dispariția identității, dar tari în credință. Aura li‑i din riduri. Să priceapă chiar și cei care nu pot. Pictorul povestea într‑un reportaj că bunicul l‑a luat în brațe să‑și ia rămas‑bun de la el, însă autoritățile nu i‑au dat voie mamei să se apropie de camionul în care se aflau. Ca să‑l salveze, bunicii l‑au aruncat din camion. Ni l‑au dăruit nouă, să ne desfete cu Sonete, Motive, Vestigii, Flori de câmp, cu Valea Nistrului, galbene gutui, cu Sărutul său. Sau, poate, Mihai Mireanu și‑a înmuiat pensula chiar în cavitatea inimii palpitânde. Pentru noi, să ne prezinte memoria linie cu linie, punct cu punct. Ne mai trebuie și alte mărturii, ca să ne înțelegem locul? Zborul ne continuă, dar mai greu, mai matur, cu o bucată de gheață în piept. Amintirea despre deportări și umilințe, ca un pietroi purtat pretutindeni. Amintirea ca un pripon ce ne leagă de aceeași poartă, unde ne așteaptă răbdătoare mama. Dacă avem un Altar, avem șanse de supraviețuire.
