Dragă Claudiu, de-a lungul timpului, la Casa de Editură Max Blecher, pe care o conduci, au debutat și au publicat mai mulți autori basarabeni. Ai fost printre puținii care au susținut poezia de dincolo de Prut. De ce ai ales să mizezi pe aceștia, în contextul în care acum 10 ani poezia basa nu prea răzbătea în România.
Pentru mine nu a existat o ruptură sau o demarcație categorică între scriitorii români aflați pe cele două maluri ale Prutului – m-am format și am debutat într-o literatură fără disparități: Mihail și Alexandru Vakulovski, Mitoș Micleușanu, Liliana Corobca sunt scriitori pe care îi știu și îi citesc de când aveam 20 de ani, am început în aceeași atmosferă de deschidere și de nesiguranță de la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000. La momentul acela, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Irina Nechit sau Iulian Fruntașu erau deja confirmați, iar cei care au venit pe urmă nu au făcut decât să confirme caracterul unitar (și, pe cât de unitar, pe atât de divers stilistic și tematic) al literaturii române contemporane. Așa încât, la sfârșitul primului deceniu al acestui secol, când am devenit editor, publicarea autorilor originari din Republică a fost lucrul cel mai firesc, și cred că lucrurile stau la fel și în cazul altora care au sprijinit și editat cărți ale basarabenilor. Volumele semnate de Andrei Gamarț, Hose Pablo, Alexandru Buruiană, Diana Iepure, Anatol Grosu, Victor Țvetov, Ion Buzu, Ana Donțu, Alexandru Cosmescu, Veronica Ștefăneț, Dan Negară, Dumitru Fanfarov, Artiom Oleacu, Lena Chilari, Anda Vahnovan, până la foarte tânăra Augustina Visan, demonstrează că poezia basa nu are în niciun caz nevoie de cecuri în alb.
De ce crezi că exista acea reticiență față de autorii basarabeni?
Mentalități învechite și un mic complex de superioritate față de „frații mai mici” – adevărul e că până la destrămarea URSS știam destul de puține despre literatura din RSS Moldovenească (al cărei reprezentant ubicuu era Grigore Vieru), dar de atunci promoțiile care s-au succedat au avut tot mai puține astfel de blocaje de receptare și validare critică.
Cel mai recent volum al tău, Inoculare. Hore pentru zădărnicirea combaterii, a apărut în 2022 la Editura Cartier. De ce tocmai Cartier? Te-ai reorientat către o nouă piață, cea din Republica Moldova?
Prima carte pe care am publicat-o la Cartier, în 2009, Un anotimp în Berceni, deodată cu Monstrul fericit a lui Radu Vancu și Dicționarul Mara a lui Dan Coman, a însemnat începutul unei prietenii trainice cu Gheorghe Erizanu – cu Galaicu mă știam deja de prin 2004-2005, iar anii care au trecut n-au făcut decât să sudeze afinitățile și respectul reciproc. Așa că apariția volumului de anul trecut n-a fost parte a vreunei „strategii”, scosesem deja la Chișinău Maeștrii unei arte muribunde în două ediții (2017, 2018) și vreau să cred că sunt, după cele cinci antologii pe care le-am realizat în ultimii șapte ani, parte a clanului Cartier.
Ce crezi că unește, dar și diferențiază literatura de pe ambele maluri ale Prutului?
Am tot vorbit și scris pe acest subiect, încât mi-e imposibil să nu mă repet. Pe lângă toți cei pe care i-am menționat la început, a fost o descoperire senzațională (deși târzie) Eugen Cioclea, cu care am și avut, când pregăteam Cele mai frumoase poeme din 2010 (îmi amintesc foarte bine momentul acela, am locuit vreme de două luni într-o mansardă londoneză), o scurtă corespondență și îmi pare rău că nu am apucat să ne întâlnim în carne și oase. Poeții originari din Basarabia (și nu doar poeții, vedeți bine ce succes extraordinar au cele două romane ale Tatianei Țîbuleac din 2017, respectiv 2018, care fac, iată, o carieră europeană de care nu cred că a mai avut parte vreun scriitor român al generației noastre) au adus un influx salutar de vitalitate și prospețime. Dacă în România modelele dominante au venit în special dinspre Statele Unite, moldovenii au desantat cu o foarte bună cunoaștere a culturii ruse și, adesea, cu o forță brută și un tip de noutate infuzată de îndelungatul melanj dintre cultura română și cea rusească în Moldova țaristă, sovietică și apoi post-sovietică. De partea cealaltă, basarabenii au descoperit, dacă nu mă înșel, câțiva mari scriitori români relativ puțin cunoscuți în Moldova dinaintea independenței (de la M. Blecher la Angela Marinescu și de la Virgil Mazilescu la Mariana Marin, pe avangardiști și pe Gellu Naum), care i-au informat în legătură cu o seamă de personalități ale literaturii noastre care au rămas în umbra scriitorilor „oficializați” și canonizați până la sfârșitul secolului XX.
Cum a fost prima ta vizită la Chișinău și cu ce ocazie s-a întâmplat aceasta?
A fost, și nu cred că exagerez, o revelație. În 2010, când am făcut lansarea la Un anotimp în Berceni (care ar fi trebuit să aibă loc în primăvara lui 2009, însă atunci s-a petrecut „revoluția tinerilor” și nu am putut trece granița), am descoperit un oraș românesc ce nu seamănă cu niciun altul – a fost și o mică întoarcere în timp, am trăit intens bucuria descoperirii unor locuri foarte speciale și a unor oameni cu care am rămas în relații strânse. Pot să-nțeleg de ce Moni Stănilă a făcut pasul acesta și a ales să trăiască la Chișinău, conectându-se la energia năvalnică, febrilitatea și tensiunile socio-politice care îl traversează de la un capăt la celălalt.
Ești un poet iubit și apreciat de publicul românesc, dar și cel din Republica Moldova, iar promovarea literaturii editând revista Poesis Internațional, transmițând live-uri în fiecare duminica, traducând, împreună cu echipa, autori străini, implică eforturi foarte mari și multă dăruire. Cum se îmbină munca editorială cu scrisul propriu-zis?
Se completează foarte bine, nu îmi mai pun problema, ca acum șapte-opt ani, că mă risipesc sau că scrisul meu nu se mai găsește în prim-plan. Până la urmă, cărțile pe care le-am scris, tradus și editat au același drept de cetate în biblioteca mea, iar însemnătatea fiecăreia dintre ele se precizează cu trecerea timpului. În plus, am avut mult de învățat de la alții – după acea perioadă a începuturilor în care absorbi ca un burete, imiți și compui ca-n transă cu fixațiile sau structurile ritmice ale altora în cap, pasiunea se domolește, intervine un fel de rutină a experienței și e greu să te mai poți apropia de (și să-ți apropriezi) explorările altuia cu aceeași aviditate. Cel puțin, așa a fost pentru mine. Iar atunci tradusul și editatul au făcut din nou posibilă această formă de intimitate cu textele celor care s-au lăsat pe mâna mea (și pe mâna cărora m-am lăsat). Sunt niveluri diferite de familiaritate și de implicare pe care le atingi când lucrezi cu stăruință pe fiecare vers în loc să scanezi rândurile într-o doară, zăbovești altfel pe imaginile iscate în fața ochilor, pretinzi altfel de lucruri de la poemul străin pe care îl adopți în felul acesta și căruia poți ajunge să-i fii moașă sau confident.
Dacă ai fi nevoit să faci într-o zi o alegere între aste două activități, la care ai renunța?
Până nu voi fi pus în fața acestei alegeri, nu are rost să fac scenarii. Aceste două ipostazeale mele nu pot fi despărțite, cel puțin așa stau lucrurile în momentul de față. Îmi place de mine ca cititor dedicat și pescar de poeți, găsesc că e o postură răscumpărătoare, ce-ți poate aduce satisfacții grozave.
Apropo de concursul de debut pe care îl organizezi anual, ce schimbări ai sesizat la candidații care trimit manuscrisele, tot mai numeroase în ultimii ani, la Casa de Editură Max Blecher? Există noi tipare, trenduri, către care se îndreaptă poezia actuală? Sau cum ai caracteriza noul val de autori debutați în ultimii ani?
Desigur, sunt tot felul de noi orientări și modalități de scriitură pe care evoluțiile tehnologice și de mentalitare din ultimele decenii le-au impus. Unele sunt pe placul meu, cu altele nu rezonez defel, n-a fost întotdeauna așa? Oare acum o sută de ani nu colcăiau tot felul de scorneli și de grozăvii pe care „maturii” acelei vremi le expediau cu dispreț, când ele erau singurele posibilități de a evolua și de a-nfrânge rezistențele și prejudecățile instaurate? Se vor impune exact aceia care anticipează evoluția lumii și a limbajului, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) nu pricep o iotă din intuițiile pe care le au. Istoria literaturii este o istorie a bâjbâielilor din care izbucnesc la momentul potrivit sclipiri turnate în forme noi și durabile, ziditoare.
Luarea de poziție, care îți este caracteristică și care necesită mult curaj de cele mai multe ori, este o calitate sau mai mult dăunează, fiind mai comodă opțiunea „mă abțin”?
„Nu te pleca; nu încerca să faci totul logic; nu-ţi adapta sufletul la cerinţele modei” – dacă un scriitor precum Kafka, ce părea un om cuminte și la locul lui, putea avea asemenea exigențe de la el însuși, atunci unul ca mine, care nu-s nici scriitor mare, nici om la locul lui, să stea cu gura legată fedeleș când vede minciuna, impostura și mârșăviile?
Ce te-a făcut să renunți totuși la studii (un act destul de curajos aș spune) și să urmezi doar activitatea care îți place și te reprezintă? Uitându-te înapoi acum, consideri acest gest unul imatur?
Plictiseala. Sentimentul zădărniciei. Intuiția că am o chemare, pe care mediul academic nu mi-o satisfăcea, ba dimpotrivă: mă întârzia, îmi impunea un ritm neprielnic celuilalt tip de studiu, de care aveam în cea mai mare măsură nevoie, așa dezordonat și pasionant cum era. A fost exact de ce aveam nevoie – formarea mea în preajma unor oameni și cărți de care am rămas atașat cu legături trainice. Drumurile fără țintă, parcursurile epuizante, stările de incertitudine și de disperare care mă încercau, suișurile urmate de căderi abrupte au fost unica formă de devenire pe care am putut să mi-o asum în acea perioadă extraordinar de fecundă pentru mine ca poet și ca om liber.
Într-o lume ideală a poeziei, cum ar trebui să fie lucrurile, ce ar mai trebui organizat, sponsorizat, susținut pentru ca poezia să devină mai vizibilă și mai accesibilă?
Nu trăim într-o lume ideală, iar poezia e o oglindă pe cât e un refugiu al umanului. Până la urmă, această diferență specifică pe care o iscodește (în multiple forme și întrupări) poeticul e în fiecare epocă pe măsura aspirațiilor și a lucrurilor care îi animă sau îi oblojesc pe cei care au această curioasă însușire. Restul e ori sociologie, ori cancan – iar poezia întreține relații îndoielnice cu amândouă. Cum ne deprindem să îndurăm, cum ne fortificăm în fața intolerabilului? Astea sunt întrebările care merită puse, fiindcă ceea ce este vulnerat nu are nevoie să fie vădit și zgomotos pentru a se afirma ca sursă de putere. De aceea, când încetează să fie exclusivistă (nu elitistă, scorțoasă, autosuficientă, ci conștientă de resursele ei ascunse), poezia devine bun de consum, iar de conserve e plină lumea asta. Altfel, cine n-ar vrea mai mulți bani, mai multă atenție? Nu știu pe nimeni care să le refuze, dar ăștia care se ocupă cu ce mă ocup eu n-au parte de pomeni nesperate.
