În raionul Ungheni este un drum despre care mi-am spus întotdeauna că e bine să lași acasă ceasul și să uiți de calendar atunci când te aventurezi pe el. Drumul nu apare pe hărți și nici pe GPS. Mi-a fost întotdeauna frică de acel teritoriu pe care în ultimele luni l-am străbătut de trei ori. Cu fiecare pas simți cum te întorci în istorie, cum părăsești secolul XXI, care devine o utopie. Există drumuri necartografiate, sate ce există doar pe hârtie, oameni fantomă. Da. Îmi amintesc de o bătrână care refuza să preschimbe fostul pașaport sovietic și să devină cetățean al Moldovei. Țipa la primar:
– Nu înțelegi? Toată viața mea e în pașaportul ăsta.
Primarul a ridicat din umeri și i-a spus:
– Tu nu exiști. Fără acte nici să te îngrop nu am să pot.
Prin decembrie, căutam undeva, în acest teritoriu, un unghi să realizez o fotografie. Alunecasem pe gheață și mă rostogolisem de câteva ori. Am crezut că mi-am fracturat mana stângă. Aparatul de fotografiat se ducea, și el, la vale prin noroi și gheață. Mâna ca mâna. Bine că aparatul nu pățise nimic. L-am șters cu cămașa, am privit obiectivul, am declanșat. Funcționa. Aici poți și să mori și nu se știe cine, când și cum te vor găsi. E sfârșit de iarnă și vreau să ajung la Curtoaia, dar nu știu dacă mica mea mașină va reuși să urce. O căruță încearcă să se aventureze la deal și omul dojenește calul pentru a-i insufla curaj. Aș merge pe jos. Ar fi vreo șase kilometri. Dar îmi e frică de lupi, vulpi și alte sălbăticiuni. Mi-a spus un om nu demult că haitele de lupi și-ar fi făcut apariția în pădurea din apropiere. Peste vreo două zile, la Secția Cultură Ungheni aveam să aflu că se dăduse un fel de avertizare cu privire la prezența lupilor. Doamna Galina avea să mă întrebe cum de nu sunt informat. Doar lupii au sfâșiat și o turmă la Cornești, dincolo de pădurea de la Curtoaia. Dar eu trăiesc în lumea mea, cu sate pustii, case părăsite, drumuri neumblate și oameni fantomă. Așa că i-am răspuns:
– Ultima dată când m-am uitat la televizor, își declara Moldova Independența. S-a mai întamplat ceva bun de atunci? Poate am pierdut eu șirul evenimentelor…
Urc spre Curtoaia. Drumul, un fel de albie uscată, se desface în două. Încotro s-o apuc? Mă duc ușor spre stânga. Urc și urc. De data asta am avut noroc. Satul se deschide în fața mea odată ajuns pe culmea dealului.
Curtoaia este un fel de capsulă a timpului. Îmi amintește de alt sat, unde găsisem aruncată o pungă mare cu fotografii vechi. Am aceeași trăire. Nu departe de intarea în sat, un cal alunecase pe drumul plin de glod și gheață. M-am apropiat. Omul aștepta un consătean să îl ajute să ridice calul. Să vadă dacă nu e beteag. Apare un bărbat cu înfățișarea desprinsă parcă din cărțile de istorie despre secolul al XIX-lea. Barbă mare, haine cum la muzee mai vezi. Calul își caută echilibrul. Bărbații îl țin de o parte și de alta de căpăstru. Îmi spun că cei doi sunt primii supraviețuitori ai satului, ai istoriei, pe care îi întâlnesc în Curtoaia. În 1944 satul era disputat de sovietici și germani. Partea de jos era a rușilor și partea de sus era în mâinile nemților. Și astăzi unii supraviețuitori ai satului mai știu că mahalaua de sus se numește la nemți.
Case pustii. Multe. Și încă frumoase.
Merg la Ștefan Golimaz. Pentru orășeni este meșter în lozie. El se consideră un țăran care cunoaște un meșteșug. Îmi zice:
– Hai să mâncăm și pe urmă vorbim și despre sat. Că pe dumneata te interesează satul, casele și oamenii.
Discutăm afară, în dosul casei, unde împletește lozie cu soția. La un moment dat se apleacă brusc și o sărută.
– Stai, ce fugi așa? Să vadă că te iubesc.
Vreau să mergem pană la școala din sat. Închisă de mulți ani. În sat mai sunt cincisprezece copii. Trei dintre ei, aveam să îi întâlnim pe drum. Unul plin de glod, unul cu bicicleta, altul cu calul. Supraviețuitori ai satului. Probabil că ascultă cu gura căscată când li se spune că la școală erau odată două schimburi de elevi.
– De sărbători nu are nici cine să vină cu uratul.
Un sătean ne aduce cheia școlii. Intrăm. Pe pervazul unui geam este o carte în chirilică despre viața lui Eminescu și niște spice de grâu. Omul cu cheia îmi recită o strofă:
„Mândră capitală,
toți copiii-ți cântă cântece de fală,
tu ne dai tărie, tu ne dai lumină,
faci ca o gradină țara să ne fie.”
Adaugă:
– Atâta mai țin minte din Eminescu.
Îi spun că nu e scrisă de Eminescu. Omul – nu și nu. Că el știe că e de-a lui Eminescu. Zice că a terminat școala în 1972. Îmi este clar de ce credea că strofele sunt ale lui Eminescu.
Închide școala și plecăm spre casă. Nenea Ștefan îmi arată că erau case care au intrat în pământ. Satul moare. Se întoarce spre mine:
– Sunt și groparul satului. Că nu are cine. Vreo sută am îngropat. O zi îmi trebuie să sap groapa și încă o zi sa o astup.
– Și dumitale cine o să îți sape?
Îl sperie gândul. Se oprește și îmi spune:
– Nu știu. Poate se vor găsi niște băieți. Că doar nu o să mă lase pe laiță…
Ajungem acasă. La Ștefan Golimaz se adună o parte din cei șase copii și zece nepoți. Plecați din sat care încotro. Unii au venit din Italia. Au făcut de acolo mai puțin până la Chișinău decât din capitală până aici. E normal. Pentru că de la Chișinău la Curtoaia nu e vorba de străbătut kilometri, ci de parcurs secolele XXI, XX, XIX în sens invers. Azi o sărbătoresc pe cea care le este mamă și bunică. Capul familiei închină:
– Să îmi trăiești, nevastă. Mi-ai dat patru fete, doi băieți și acum ne bucurăm de zece nepoți.
Eu aș fi vrut să fac o fotografie cu toți supraviețuitorii satului. Să recuperez și fotografii vechi. Poate voi reuși la primăvară. Ascult discuțiile lor. Până și graiul e altul. De mult nu am mai auzit să se pronunțe „fumee” în loc de „femeie”, „condrumeț”, „obijduit”.
Îmi amintesc de vorba potrivit căreia recunoști pe chipul unei bătrâne dacă a fost femeie frumoasă la viața ei. Cred că e valabil și pentru sat. Case frumoase, colorate, fântâni, răstigniri. Frumusețea încă se vede. Satul Curtoaia a fost o femeie frumoasă și îngrijită. Plec spre secolul XXI. Dacă voi avea noroc, spre seară, voi intra în ultima zi de februarie a anului 23, secolul XXI.
