Autor coborând din stirpea bunilor & răilor de gură (a-l citi pe nuvelistul și romancierul Anatol Moraru), a colțoșilor și cârtitorilor (a lua act de editorialistul nordnewsatic A. M.), a dascălilor-literați cu frecvente alunecări spre vorba lată, îndelung preparatoare de incursiuni biobibliografice și de analize de măruntaie narativ-lirice sau dramatice (cum este proful A. M), Anatol Moraru adună (după două studii critice ARCuite didactic), într-un volum masiv, parte din contribuțiile sale critice cam de pe la începuturile revistei Semn, în 1995, încoace.
Intitulat Scurtmetraj fără final (Chișinău, Editura Univers Educațional, 2019, dar apărut pe piața de carte în 2020), volumul își selectează piesele constitutive în conformitate cu caprițul relectural al autorului. Alte, numeroase contribuții studios-articliere, cunoscute nouă, fie pentru că văzuseră lumina tiparului în revista Semn, fie pentru că le-am citit (auzit și chiar pipăit, în ping-pong-urile noastre catedratice) în varii împrejurări bălțene, rămân să zacă, până la o altă/nouă retrospectivă, prin publicațiile de cultură sau prin nesuferitele cimitire de elefanți origamici, care sînt „monografiile colective”, aceste preaciudate alcătuiri de acru și profan ale conferințelor cerceturnice.
Oricare ar fi formele de înmănunchere, volumele de studii și articole sînt un bun indiciu al faptului cu ce se re-identifică autorul în clipa când se întreabă care texte ale sale ar trebui salvate din neantul depozitului de bibliotecă, unde, azi, mai cotrobăiesc doar istoricii și puținii interesați (ca profesorii sau studenții) de geneza unor fenomene demult apuse în plumbul publicațiilor periodice.
Anatol Moraru reunește, deci, cel puțin în intenție, în Scurtmetraj fără final, culorile cele mai intense ale viziunii sale critice, pe de o parte, mizând pe subiecte imbatabile (cum ar fi poezia… paterotică a șmecherilor lirosofi cu carnet de partid comunist, scrisoarea versificată a „norodului moldovenesc” către Stalin, romanțul revoluționar-haiducesc al lui Gheorghe Madan despre… Kotovski sau …ultimele mesaje sputnikoase ale lui Cărăbuș către neastâmpărata și ne…recunoscătoarea sa Ciutură), pe de altă parte, luând gravitatea la braț, se dedă peripatetizărilor analitice în marginea operei unor autori de soi: Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Vasile Vasilache, Liviu Damian, Petru Cărare, Nicolae Esinencu etc. etc.
Pentru că, e artist în fibra cea mai scumpă a ființei sale, criticul își ia mereu libertatea de a abandona orice metodă, dacă aceasta îi încorsetează cumva spumoasa-i gesticulație. Iată de ce, și pare a fi Anatol Moraru când un impresionist cu nostalgii academice (și nasturi scânteietori), când un psihanalist pus pe șotii, răspăruri și chiar păruiri, vorba lui Vieru (ca-n Sire, cheamă călăul din concediu!, o capodoperă neinclusă în volum, mai degrabă din rațiuni diplomatice).
Fără a instaura panorama unei literaturi „de la margine”, deși n-o scapă din vedere, volumul Scurt metraj fără final de Anatol Moraru aburcă, totuși, pe postamentul ideii în cauză panorama unui spirit impetuos, ahtiat de justiarități imediate și zeflemeli curative, orientate când spre publicul cam uitător de scripturi, când spre scriitorul uitător de cele citibile și citabile.
Acordându-i atenție și înțelegere, cartea lui Anatol Moraru arată că este într-o continuă harță (nedeclarată, ce-i drept, ca să nu ațâțe chiar toți adversarii somnolenți) cu lectura pioasă, de mironosiță, dând ochii peste cap la fiecare alineat, ca să-i semnaleze autorului ales că, să vezi!, ea, mironosița, te-a remarcat, citește, bagă de seamă, valorizează. Și mai mult se întărește această impresie, atunci când constatăm dorința autorului de a afâna limbajul critic, scuturându-l de truisme și de ursuzenia închiderii în propria-i găoace. Urând scriitura posacă, Anatol Moraru își caută izbăvirile în invenția verbală și ironie, în inteligența decupare a citatelor și în efectul pe care îl implică însăși conștiința afișării distanței critice față de lucruri. Și… litere, bineînțeles.
Dacă anumite rațiuni personale de politică literară nu i-ar tempera adeseori elanurile și evaluările, Anatol Moraru s-ar institui într-un critic așa cum nu avem prea mulți: pentru că are deja și experiență, și întinse lecturi, dar și cerneluri pentru toate textele și dispozițiile. Așa că, prea oacheșă îmblânzitoare de cuvinte, nu râde, ia-ți bilet la scurtmetraj și citește: citește-nainte…
ELENA PRUS: NOBELUL PENTRU LITERATURĂ…
Volumul Nobelul pentru literatură ca patrimoniu geocultural de Elena Prus atrage atenția atât pentru că cel puțin două lucrări din bogata bibliografie a profesoarei – Poetica modalității la Proust și Pariziana romanescă: mit și modernitate – reprezintă realizări de vârf în domeniul studiului literaturii franceze, la noi, dar nu numai la noi (ochiul nostru înregistrând, de pildă, și ediția 2019 a Parizienei… la Quebec, în Canada; și editată în frâncă, bineînțeles), dar și pentru că Nobelul din titlul cărții respective zgârie, măcar ușor-ușor, orgoliul de creator al oricărui om care scrie, dar nu-și dă prea mari șanse să aducă premiul pe Răut în jos, în caic frumos, măcar până la Bălți, unde lista nobelizabililor e mai scurtă, dar mult mai densă, desigur, în ciuda tuturor marilor polemici chișinovete (apuse și prognozabile) cu sau fără temă de discuție, înseși operele polemiștilor de pe Bîc urmând să se înfrunte continuu inclusiv în ziua judecății de apoi, când trâmbițele îngerilor vor și anunța rezultatul cunoscut în catastifele veciei. Dar să nu lunecăm prea des în digresii.
Parte a unui proiect mai amplu, pare-se, care n-ar vrea să-și divulge de la început chiar toate intențiile, cartea Elenei Prus cuprinde un excurs introductiv în tribulațiile mai vechi sau mai noi ale renumitului premiu, examinând, într-un productiv dialog critic cu o sinteză statistico-analitică a academicianul Kjel Espmark, președinte al Comitetului Nobel în ultimii 30 de ani, încă o dată criteriile, principiile (mai puțin sforile, sforicelele sau zdrențele) de care trage toată lumea când cineva ia premiul, iar altcineva nu-l ia, pentru că, să știți, pacostea nemulțumiților e la fel de mare în ambele cazuri. Nu există câștigător care să nu fie contestat, la fel cum nu există mare perdant care să nu fie și el consolat în gura mare. Dar, așa cum Fondul nu scade, având acoperire în dinamită, regele Suediei e încă pe tron, iar Comitetul în chestie trebuie să-și facă selecțiile la termen, premiul e fasonat întotdeauna astfel încât ai noștri să fie mereu pe dinafară. Nici colonii n-am avut și, se pare, nici Nobelul nu surâde către Sarmisegetuza.
Nu uită doamna Elena Prus nici de faimoasa și extrem de polemica antologie Nobel contra Nobel de Laurențiu Ulici, care nu lipsește din nicio casă de virtual candidat român la Nobel, fie și în fotocopie, ca dovadă că selecțiile pentru cel mai râvnit premiu literar pot fi așa și-așa, pentru ca nici noi, ba și atâția alții să nu ajungă vreodată nici pe lista scurtă a nominalizaților, la fel cum nu va uita autoarea nici de jocurile geoculturale și geopolitice, care iarăși, încurcând și mai rău ițele axiologiei, fac farmecul acestui premiu pe cât de enervant, pe atât și de dorit.
Restul e analiză, autoarea zăbovind, în prezentări generale sau mai aplicate, în marginea operei literare a 5 (cinci) nobeleați: Elias Canetti, Gao Xingjian, Herta Müller, Patrick Modiano și Svetlana Aleksievici. Doi vest-europeni, un chinez și două est-europene. Cel mai consistent eseu, atât ca volum (are 40 de pagini), cât și ca ideație este dedicat publicistei bieloruse Svetlana Aleksievici, care, într-adevăr, face o figură aparte între autorii de ficțiuni, cei care își și revendică cel mai energic cireașa de pe tortul literar universal. Autoarea bielorusă, după cum demonstrează însă Elena Prus, folosind din plin bibliografia de specialitate, nu numai că este o scriitoare și o creatoare, ci, înainte de aceasta, un om sensibil, dar și de mare curaj, cu adevărat îngrijorat de mersul speciei umane, mai ales dacă citim cu atenție și îngândurare cutremurătoarele mărturii ale femeilor sau ale copiilor care au trăit evenimentele celui ce-al doilea război mondial, depozițiile referitoare la războiul din Afganistan sau la consecințele dezastrului de la Cernobîl.
Oricât de mare ar fi constrângerea din partea autorităților și oricare ar fi subiectul pe care îl alege autoarea pentru dezbatere, Svetlana Aleksievici nu măgulește așteptările nimănui de a fi cruțat sau „înțeles”, pentru că prea mare este povara catastrofei sovietice, iar, mai recent, a catastrofei ruse, care îi apasă simțirea.
Hotărâtă să deseneze în linii cât mai decise puternica personalitate a Svetlanei Aleksievici, Elena Prus nu numai că îi citește în spirit opera, ci îi inventariază numeroasele-i interviuri sau conferințe, intervenții sau reacții, creând imaginea unui om angajat să răspundă nu numai pentru sine, ci și pentru numeroasele slăbiciuni și umilințe ale contemporanilor săi, incapabili, de cele mai multe ori, să-și înțeleagă locul și rolul în lumea în care trăiesc. Concluzia Elenei Prus cade cu precizie: „Svetlana Aleksievici exprimă agoniile unui sistem, care s-a autodistrus, dar efigiile căruia, asemeni unor fantome, bântuie prin Europa și sunt agresive și periculoase”.
O carte de citit și de recitit despre nobeleați: Elias Canetti, Gao Xingjian, Herta Müller, Patrick Modiano, Svetlana Aleksievici. Le putem adăuga, din lista noastră… paralelă, orice nume în care simțim insuportabila forță a adevărului despre lume sau instructiva frumusețe a lucrurilor care își au sprijinul în inepuizablele izvoare ale limbajului, care sînt, în același timp, și ale fanteziei.
