Tot ce suntem în luna în care s-a născut Pessoa, îl citez, spunând că: Izolarea m-a cioplit după chipul și asemănarea ei; de aceea am avut nevoie de o provocare. Astfel, din bunul aranjament al sorții, a ajuns cartea lui Bogdan Crețu pe mâna mea; atunci am trecut pe dată la disecarea acesteia, să văd – cum e scris, dom’le, și romanul acesta al admirabilului critic, Bogdan Crețu. Iar din motivul strangulator al limitării de spațiu, o să remarc doar câteva momente din tot ce se cere vorbit.
Începând cu Zada, chiar din primul capitol, jucându-se cu ea de-a îmi place, nu-mi place, naratorul evidențiază, în treacăt, cicatricea ei de pe coapsa dreaptă. Un detaliu aparent nesemnificativ, dar care regăsit de mai multe ori în text, la diferite (câte?) femei, m-a pus pe gânduri. Deci, la început Zada, apoi Diana (mă gândesc dacă e potrivit acest ,,apoi” și dacă nu Diana este cea în pofida căreia se repetă acest detaliu) fiind acel centru de greutate în roman, aruncându-i lui Dinu Zărnescu această cursă a desăvârșitelor împreună-petreceri (Emilian Galaicu-Păun) cu lista de femei care completează cuprinsul cărții. Așadar, în cel de-al treilea capitol, aflăm că și trupul ei de zeitate blazată, perfecțiunea lui rece, inumană este abia știrbită de o mică cicatrice pe reversul coapsei drepte, unde carnea nu se mai sudase impecabil de carne, scandalizată că un obiect ascuțit și meschin îndrăznise să o străpungă. După care regăsim semnul la Medeea: o cicatrice netedă, licoroasă, pe spatele coapsei drepte la care acesta, adică Dinu, nici măcar nu s-a mirat, ca și cum trebuia să-l poarte fiecare femeie cu care urma să se cupleze. Același ,,nu s-a mirat” îl găsim în descrierea sculpturii Venerei Capitoline, căreia îi găsește, de asemenea, o mică zgârietură, un mic defect, o cicatrice, oare intenționată sau efectul vreunui accident?, în spatele genunchiului drept, era sigur de asta, …ea trebuia să fie acolo. Această sculptură, vine ca o pregătire pentru o Ve(ne)ră în carne și oase, care e și geneza erotismului lui Dinu. Apărută în viața lui din spuma săpunului de casă cu leșie și pelin și la care a observat că purta și ea semnul în spatele căușului genunchiului drept. Și în cazul Anei, sau cazurile? insista asupra cicatricei din spatele genunchiului drept, dându-și seama că era locul lui preferat și locul ei cel mai sensibil.
Mă întreb dacă aceste, așa-zis, locuri comune sunt semnul care vorbește despre ele, în ansamblu, ca rodul unei imaginații, iar drept model ,,trupesc” pentru ele a servit o singură femeie, o muză a autorului, ori, dacă e să nu părăsim teritoriul ficțiunii, este, această cicatrice, elementul care trebuie să-l facă pe Dinu (sau pe cititor) să-și amintească de trama inițială a romanului, de scopul prim al acestor aventuri, adică, acea cursă a Dianei?
Întrebarea rămâne deschisă, cvadratura nerezolvată, pentru plăcerea lecturală a celor ce citesc acest mesaj și vor face rost și de carte.
Unele scene din ,,Cornul inorogului”, cu o doză letală de erotism, frapează nu doar prin îndrăzneala carnalității, ci prin erotismul frazei, despre care, de altfel, vorbește deseori în carte, în diverse formule: să-și împingă trupul dincolo de limită prin scris, alteori vorbește despre nevroza textului, … excitația scriiturii, ori pulsul care se mută în text, atunci când orice mizerie avea șansa de a se îneca în scris, căci numai literatura tulbură, numai literatura ridică drojdiile la suprafață.
Astfel de delicii textuale sunt din abundență. Cartea e plină de fraze splendide, într-un stil autentic, dar, mai ales, se evidențiază cele ritmate: …erau reminiscențe de puști pipernicit, mereu nesigur pe el, mereu gata să rezolve orice conflict cu o privire înfiptă în pământ-sau-în-asfalt-sau-în-podea ori cu fuga; trunchieri, fragmentări de propoziții în care se simte, frapant, instabilitatea emoțională (sau explozia emoțională – e cazul orgasmelor): Pentru că nu era în stare să. Pentru că nu își dădea seama. Pentru că nu era, nu putea fi conștient de. Pentru că. Sau dimpotrivă, găsim momente unde îi place să se joace de-a Monocheroleopardaliprovatolicoelefantul, adică, de-a alipitul cuvintelor, pentru a reda stări sau acțiuni chiar: Își simți dureros pulsul./Pulsulpulsulpulsulpulsulpulsulpulsulpulsulpulsulpulsul./ Pulsul.; sau: Bine, atunci să stea trup lângă trup, dar nu trup în trup, trupîntruptrupîntruptrupîntrup, etc.
Intertextualitatea, încărcarea textului cu diverse referințe culturale e unul din punctele forte ale prozei lui Bogdan Crețu, vorbind, în egală măsură, despre pictură, sculptură, film și foarte mult despre literatură, metabolizând toată cultura acumulată. Folosește curajos, sau cu stil, numele real al scriitorilor, atât contemporani cât și eterni(sic!). Uneori chiar ironizează pe seama unora, de exemplu: dialogul în care Vasi îi vorbește lui Dinu despre Vica, zice: te știe, te-a citit… zice că ești mai bun decât Cărtărescu…
Ei bine, citii această ironie abia peste vreo 8 pagini după ce mi-am însemnat un fragment care mi se părea că seamănă teribil cu o scenă din ,,Solenoid” de Mircea Cărtărescu, citez: …cu trupurile lipsite de apărare și fragile ca niște flori abia deschise, levitând extenuate, din cauza disciplinei la care erau supuse, la câțiva centimetri deasupra cearceafurilor…, precum și în alte locuri, care îmi aminteau, vag, de conținutul aceleași cărți: se duc luptele tragice ale unor sarcopți; el a așteptat-o în tunelul translucid. Dar astea chiar nu mai au nici o importanță, dar chiar niciuna, vorba lui Bruckner.
Și am mai găsit o mulțime de locuri, unde, eu, cu bagajul meu de lecturi (încă mediocru), le-am simțit ca pe niște vibrații în piept (fapt de care sunt doar eu vinovat). Astfel, citind: când aerul zbârnâie încordat, așteptându-i sosirea, m-am gândit imediat la Benjy din ,,Zgomotul și furia” a lui Faulkner (Doamne! Și eu care credeam că în tărăboiul ăsta cu erotismul nu-i nimic maladiv), sau: ea a făcut un pas în afară tunelului, propoziție care m-a trăsnit luminos, ducându-mă cu gândul la ,,Tunelul” lui Sabato, unde fătuca mereu scăpa cu un pas în afara ,,tunelului”, ce-i drept până la finele cărții s-a ,,prăvălit” totuși. Iar expresia: Vorbea ca din cărți… m-a trimis cu gândul la două opere simultan, ambele fiind în topul cărților de mare valoare pe care am apucat să le citesc: ,,Foamea” de Knut Hamsun și ,,Însemnări din subterană” de Dostoievski, în care, personajul principal (din ambele cărți) se ceartă de multe ori pe sine însuși pentru faptul că ar vorbi literal chiar și atunci când nu e cazul, sau găsindu-se pe poziția de a fi incapabil de a vorbi altfel decât ,,ca din cărți”: ,,Chiar în toiul suferinţelor, nu făceam altceva decât să folosesc un limbaj din cărţi, din literatură; totul era doar un fel de discurs.” (la K.Hamsun), sau ,,Ştiam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvânt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decât «ca din carte»” (la Dostoievski).
E ușor de observat, pentru cei ce urmăresc, măcar și de la distanță, activitatea lui Bogdan Crețu, prezența lui în carte. Chiar din titlu, de fapt, regăsești preocuparea criticului pentru acel bestiar al lui Cantemir, dar și alte studii (avea așternuturi… mohorâte), concepte, găselnițe, prietenii scriitoricești, autori citați sau menționați în treacăt, ș.a.m.d. Altfel zis, cartea lui Bogdan Crețu e plină de el însuși. A izbutit ceea ce nu se știe dacă a reușit să realizeze personajul său, Dinu – să devină ,,contemporan sieși”.
Și dacă tot nu am pomenit de titlul romanului, o fac acum. Apare la pagina 190 o referire ușoară la modul de deprindere a inorogului prin intermediul fecioarelor. Apoi, spre final, chiar la sfârșitul penultimului capitol. Dar ca să ne prindem despre simbolul acestui corn de inorog și motivarea lui ca titlu de carte, e nevoie să deschidem o altă carte a lui Bogdan Crețu, ,,Inorogul la porțile Orientului”, apărută și ea în 2021, la Editura Cartier, Chișinău, în care vorbește despre conotația erotică a cornului de inorog, pe lângă calitățile magice și cele tămăduitoare. La sfârșitul penultimului capitol, deci, apare următorul citat: plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedicatu-s-au pașii celui iute, sublinierea autorului din ,,Istoria ieroglifică”. Dar pentru a prinde ironia, citiți romanul.
Spre sfârșit mă pot întreba: să fie oare – Inorogul – și în cazul romanului lui Bogdan Crețu o mască a autorului sau emblemă autobiografică, așa cum tot el citează în ,,Inorogul la porțile Orientului”? Ei bine, Inorogul ca Inorogul, dar Cornul? Și cum rămâne cu acea selectivitate a Inorogului, cu trebuiau să fie nobile, nu țărănci; nici adulte cu totul ori copile cu totul, ci în plină adolescență, sau Dinu Zărnescu nu doar pe cele blânde și agreabile le iubește?
Atenție! În carte se mai și scapă câte o vorbă licențioasă, ceea ce spune despre nepotrivirea ,,Cornul(-ui) inorogului” în brațele fecioarelor tinere și a feciorilor tineri. În general, însă, sunt sănătoase, toate, și la locul lor, ba chiar au și calități tămăduitoare, dacă vreți, atingerea lor vă îndulcesc apele.
Vă îndemn să gustați și voi din picanteriile proaspătului roman de debut al lui Bogdan Crețu.
