Prima întrebare care mă preocupă, în clipa când descopăr o carte fascinantă, e: cum este omul care a scris-o? Nici exegeza, nici interviurile, nici memoriile congenerilor nu răspund mai elocvent la această întrebare decât jurnalul scriitorului. Sunt întotdeauna tentată să pătrund în viața de om a unui scriitor, în psihologia sa, în amănuntele realității pe care o trăiește și în reflecțiile cele mai intime ce alcătuiesc conținutul jurnalelor. Ca cititor, sufăr de o incurabilă dependență de jurnalele marilor creatori. Așa stând lucrurile, era imposibil să nu mi se întâmple să deschid și volumul Nicolae Esinencu. Jurnalul unui scriitor (1972-2012), apărut la editura Junimea în 2021, coordonat și prefațat de Vitalie Răileanu.
Aflăm din argument că însemnările periodice ale unor momente din viața și activitatea poetului, prozatorului, dramaturgului și scenaristului Nicolae Esinencu erau inițial nedatate, iar caracterul sistematizat al acestora în volum ne fac să ne dăm seama de efortul depus de îngrijitorul ediției în cronologizarea lor, prin raportare orientativă la date, evenimente reale, istorice, apariții editoriale etc. Volumul se deschide cu evocări ale unor momente din copilăria lui Nicolae Esinencu, care schițează portretele părinților scriitorului și expun întâmplări din timpuri aproape imemorabile – unele triste, altele hazlii, iar către final și secvențe învăluite în misticism. Secțiunea include minunate reflecții despre copilărie, despre satul natal: „Ne sprijinim de copilărie până la adâncă bătrânețe”, „Chițcani, satul copilăriei mele, baștina unde m-am dat ani la rând huța în scrânciobul aninat de mașinăria cerului”, dar și despre visul său de copil: „În copilărie, am râvnit să mă fac pilot. Am susținut chiar și examenele cu succes la școala de pilotaj. După examen însă, s-a descoperit cămi lipsesc două luni până la 18 ani și am fost exclus. Azi însă, cum se întâmplă să văd un avion, îl urmăresc și nu mă părăsește gândul: unde aș fi ajuns, de nu-mi lipseau atunci cele două luni” (p. 16).
Partea a doua cuprinde confesiuni din perioada în care tânărul Esinencu, aflat la studii la Moscova, făcea cercetări și proiecta o monografie despre opera eminesciană. Textul ușor exaltat și liricizat denotă însuflețirea acelei vârste a tatonărilor, a descoperirilor, a pasiunilor și avânturilor. La Moscova, Esinencu îl citește avid pe Eminescu, fiind obsedat de figura marelui poet, de filosofia Luceafărului: „… omul există atâta timp, cât are lumina sa proprie. Eminescu e casa părintească din care, încărcați de lumină, pornim spre căutarea luminilor noastre” (p. 36). N. Esinencu se află, încă din adolescență, într-o febrilă căutare a adevărurilor, a esențelor, pe care le eliberează scrisul, scriitura.
Maturitatea scriitorului e învăluită în tristețe. Fiind frământat de drama națională, dar și de drama ființării umane, el își pune existența pe cântarul vieții și al morții și revede lumea prin prisma acestor două fenomene: „În clipa în care te oprești, te năvălește moartea”, scrie dânsul, sau, într-un alt context: „Nu demult am trecut prin satul copilăriei mele. Mi s-a părut că satul intră încet în pământ. Ori satul intră în pământ, ori eu încet mă ridic spre cer” (p. 53). Sentimentul apropierii de moarte se acutizează în timp.
Din însemnările adunate în capitolul IV, O carte cu care am să pun pe unii scriitori pe fugă, aflăm despre preferințele literare ale lui Esinencu, relația poetului cu breasla și cu cenzura și câteva incidente din culisele Uniunii Scriitorilor, deduse din scurte confesiuni și din fragmente de dialog cu unii colegi de breaslă. Notițele datează din 1989, când apăruse cartea Copilul teribil, după publicarea căreia Esinencu dezvoltă un lung (și detensionant) dialog cu sine. Alte fragmente de o tristețe covârșitoare sunt cele în care scriitorul vorbește despre fatalul an 1983, care-i răpește din viață pe Vlad Ioviță și pe Nichita Stănescu.
Alte istorisiri, fragmente de dialog, scrisori care oglindesc scene din viața de familie, din relația lui N. Esinencu cu soția sa, Antonina, formează secțiunea Noi nu avem dreptul să murim. În perioada când Esinencu este secretar al US, face însemnări despre tensionata atmosferă în tagma literară a anilor 1988-’89, care se vor dezvolta în capitolul Frământări politice la Uniunea Scriitorilor. Secvențele narative sau eseistice ilustrează modul în care Esinencu face față presiunilor politice, prevede uneltiri, intrigi, speculații din jurul problemei naționale.
Consistentului material documentar, coordonatorul ediției îi anexează o colecție
de fotografii de familie, cadre cu prietenii și colegii de la US, oferind cititorului, prin text și imagine, o carte inedită, ce „reprezintă, pe lângă efortul de sinceritate, mai ales saltul evolutiv din raționalitate, din livresc, ieșire de sub gravitația prejudecăților, drumul invers aceluia parcurs de om în aspirația lui de a-și crea un instrument de viață pragmatică și de planări exorbitante în zona eterică a imponderabilității. Jurnalul lui Esinencu este atât o radiografie a devenirii unui scriitor, cât și un document al epocii în care au trăit și activat autorul și frații săi de condei” (p. 7). Dincolo de esența lui de document uman, Jurnalul unui scriitor nu-i altceva decât o invitație de a (re)citi opera lui Nicolae Esinencu.
