Dragă Ion Druță,
Dumneata sigur ai fost în Călărași. L-ai cunoscut binișor pe Samson Șleahu. Ai și câteva fotografii cu el. Una chiar în volumul Căsuța de la Răscruce, publicat la Cartier. Ce fel de om era? Azi e dat uitării, scos și din literatură, adus în atenție prin fotografii precum cele menționate ori prin critici dure privind scrierile lui tributare realism-socialismului. Dumneata ești cel mai în măsură să faci un portret al omului Samson Șleahu. În unele dicționare el este doar menționat în treacăt. Date seci care nu spun mare lucru. Îmi pare rău că nu te-am întrebat de el atunci când am discutat mult despre Kataev, înaintea publicării cărții dumitale, Despărțirea Apelor. Iată câteva impresii:
„Călărași, un minut ”. Optzeci și trei de ani și un minut. Alexandru Robot, Samson Șleahu
În decembrie ziua e scurtă. O ceață lăptoasă se lasă peste Călărași odată cu noaptea. Ai impresia că cineva trage de sus un fel de ogheal alb-cenușiu peste acest târgușor numit impropriu oraș. Pe peronul gării sunt doar eu. Becurile roșii de la calea ferată par luminile unor vapoare îndepărtate. Gara este închisă. Trenurile nu circulă. Sunt suspendate trenurile internaționale spre București și Moscova. De câte ori am trecut cu ele prin Călărași, unde nu au oprit niciodată? Să fi trecut de câteva sute de ori? Poate totuși să fie aproape vreo mie în ultimii peste treizeci de ani? Trenul București – Chișinău trecea prin Călărași dimineața pe la ora șapte, zdrăngănind ca un ceasorinc vechi și trezind partea de jos a târgușorului. Pe peronul gării, pe unde mă plimb acum încercând să pipăi istoria, a fost cu siguranță și Alexandru Robot în îndepărtatul 1937. Pe atunci era publicist, părăsind Bucureștiul și publicația Rampa pentru a se stabili la Chișinău, unde scria la Gazeta Basarabiei. Robot publicase în îndepărtatul 1937 un articol intitulat „Călărași, un minut”. În esență era vorba despre dorința locuitorilor din Călărași ca trenul care făcea legătură cu Bucureștiul să oprească 60 de secunde și în târgușorul acesta sărac. Era mai mult o chestiune de orgoliu local, căci probabil nu ar fi fost călători care să urce și să coboare la Călărași. Au trecut optzeci și trei de ani de la acel articol. Și un minut. Așa îmi place să spun. Pe peronul cuprins de întunericul nopții de decembrie mă gândesc că dorința celor din Călărași a rămas nesatisfăcută și după aproape un secol. Trenurile spre Chișinău și Moscova nu au oprit vreodată. Acum sunt suspendate pe termen nelimitat din cauza pandemiei de coronavirus.
Sunt un călător pierdut în vremuri tulburi pe peronul din Călărași. Istoria este ca trenul la stația Ungheni, aflată la câteva zeci de verste de Călărași. Acolo vagoanele sunt ridicate, sunt înlocuite roțile pentru ecartamente diferite est-vest. Trenul este împins înainte, tras înapoi, vagoanele sunt legate între ele. Călătorii privesc de la geamuri. Nimeni nu îi întreabă vreodată pe oameni ce își doresc. Ei sunt simpli pasageri în trenul istoriei care se face peste capetele tuturor.
Alexandru Robot scria în 1936, de la geamul trenului prăpădit cu care venea de la Iași spre Chișinău, despre Călărași. „Călărașii expun barăci lamentabile, aplecate într-o parte, ca turnul de la Pisa și care par că se vor prăbuși dintr-un moment într-altul. Dar nu. Precaritatea lor are ceva etern”. Da, eternitatea surprinsă de Robot în articol „Călătorie cu un tren, care seamănă cu locurile… ” parcă este scris cu câteva ceasuri înainte ca eu să mă aflu pe peron. Nu e vizibilă vreo schimbare semnificativă în „mahalaua de jos”, în târgușorul natal a lui Samson Șleahu. Întotdeauna am comparat Călărașii cu o haină veche transmisă din generație în generație de la străbunic la strănepot. Fiecare găsește în buzunarele rupte și cusute de sute de ori bilete vechi. Căci, în târgușorul odată evreiesc, au supraviețuit uitate pe garduri vechi plăcuțele cu numele străzilor rebotezate în funcție de stația în care a oprit trenul istoriei. Odată am vrut să le strâng. Nu știu cum celor de la muzeul local nu le-a dat prin cap să le adune. Strada principală care traversează acest târgușor se numește acum Alexandru cel Bun. Dar la ieșirea spre Bahmut mai sunt vechi denumiri: Sovhoznaia, Miciurin, Lenin. La Bahmut, că tot am amintit de acest sătuc, pe peronul gării era scris cu caractere chirilice mari, cu alb pe fond albastru, deasupra ospătăriei: Codreanca. Cineva, după zeci de ani, a acoperit totul cu vopsea. Ei, în Călărași, deși târgușor evreiesc odată și unde este un cimitir cu peste cinci mii de morminte, nimeni nu s-a gândit să redenumească vreo stradă care să amintească de vechii locuitori. În perioada sovietică, străzile se numeau în toate târgurile și orașele cam la fel. În Călărași, acum ca peste tot, străzile poartă nume precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru cel Bun, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Ion Neculce, Eminescu, Mateevici. Nimeni totuși în Călărași nu s-a gândit să redenumească o stradă cu numele lui Samson Șleahu și poate, de ce nu, Alexandru Robot. Căci, deși originar din București, Robot a scris despre Călărași, rămânând în istoria publicisticii relatări din perioada interbelică. Dar cine să mai ia în considerație doi foști scriitori ca Samson Șleahu și Alexandru Robot, căzuți în dizgrația noilor vremuri? Și apoi, în acest târgușor toți ar putea să-ți spună că exista fabrica de divin Călărași, dar aproape nimeni nu știe cine a fost Samson Șleahu.
– Robot? Cine o mai fi și asta? Tot ovrei?
Fusesem întrebat la un moment dat când pusesem problema aceasta.
– Da. Scriitor. Normal. Un mare poet, publicist și romancier. Ăsta a fost Alexandru Robot.
– Ăștia nu știau să facă altceva. Aveau vreo meserie? Nu oi fi și dumneata, întreabă ușor neliniștit, ovrei?
– Sunt scriitor. Dar dacă acest lucru e în opinia dumitale sinonim cu „ovrei”, atunci poate că sunt.
Samson Șleahu se născuse în 20 iulie 1915, la Călărași, cu numele Samson Șleizer. Alexandru Robot, născut la București, în 15 ianuarie 1915, avea numele Alter Rotmann. Mă întreb uneori dacă cei doi s-au cunoscut. Nu cred, totuși. Deși Sleahu învățase la București, după care revenise la Călărași. Robot se stabilise la Chișinău, părăsind Bucureștiul. Amândoi aveau convingeri comuniste în acele vremuri tulburi, în care antisemitismul era politică de stat în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși, Șleahu a debutat târziu, în 1950, când Robot era deja mort din timpul evacuării sovieticilor spre Odessa. Oricum, la finele anilor ’30, Robot era un nume în literatura română, fiind fixat ca atare de George Călinescu în a sa monumentală Istorie a Literaturii. Robot și Șleahu sunt percepuți și ca propagandiști ai comunismului. În 1968, lui Robot i-a fost tipărită la Cartea Moldovenească din Chișinău o carte intitulată Scrieri alese. Dincolo de recuperarea parțială a poeziilor și publicisticii, volumul conținea și scrieri care proslăveau regimul sovietic. Reabilitarea lor literară nu este lucru ușor. Dar e mult mai convenabil pentru unii să îi acuze, chiar dacă nu a trăit acele vremuri. Alexandru Robot, spre deosebire de Șleahu a fost recuperat aproape în totalitate prin cele două volume coordonate de Nina Corcinschi. Mi-am stricat vederea stând vreo doi ani în Biblioteci, transcriind și fotografiind ceea ce a publicat Alexandru Robot în Rampa. Apoi, un redactor de la editură potrivea ceea ce nu înțelegea punând în gura lui Robot cuvinte pe care nu le spusese și nu le așternuse pe hârtie. Și, cu nervii întinși la maxim, dar cu credință în munca de cercetare și repunere a lui Robot la locul pe care îl merită în literatura română, am refăcut textele ce au fost incluse în cele două volume apărute la Știința.
În cazul lui Samson Șleahu, lucrurile sunt complicate. E drept, numele lui este reținut în Dicționarul General al Literaturii Române din 2007. Mihai Cimpoi scria cu zece ani mai devreme în „O istorie Deschisă a Literaturii Române din Basarabia”: „(…) Infernul proletcultist a înghițit fără șanse de recuperare scriitori ca Samson Șleahu și alții. Despre Robot notează că: „Avangardist radical, Al. Robot (alter Roitman) scrie versuri de o mediocritate derutantă, în spirit realist-socialist din moment ce se stabilește în Basarabia”.
Pe peronul gării din Călărași mă gândesc la Șleahu, Robot, la acest târgușor în care aproape nimeni nu știe cine au fost cei doi. La muzeul local nu sunt nici măcar cărțile verzi cu scrierile lui Șleahu apărute în 1979, într-un tiraj de zece mii de exemplare. Ca și cele șapte mii de exemplare ale Scrierilor Alese ale lui Robot din 1968, au fost date la topit. Puține exemplare au supraviețuit în unele biblioteci. Scrierile lui Șleahu le-am recuperat înainte ca un camion să ducă la topit multe cărți de la Biblioteca din Sculeni, odinioară și el un târgușor cu populație evreiască însemnată. Scrierile lui Șleahu apărute în 1979 fuseseră împrumutate de patru ori: 26 mai 1979, 10 nov. 1990, 5 iulie 2001 și 25 dec. 2008. Apoi au luat calea bibliotecii mele pentru a scăpa de flăcările care topeau și scoteau cărțile și numele din literatură.
Plec de pe peronul pustiu al gării din Călărași aflat în mahalaua de jos. Târgușorul mirosea a plăcinte în piața autogării. Probabil de la ospătăria Ion. Pe peron, doi bărbați se cinstesc dintr-o sticlă de Divin Călărași. Mai sus, pe dreapta, e vechiul cimitir evreiesc. Dinspre ulița care duce încolo se aude muzica populară. Trecutul deranjează ori nu interesează pe nimeni. Cum să spui că era odată un târgușor cu mulți evrei? Că apare întrebarea ce s-a întâmplat cu ei.
Călărașiul lui Șleahu și cel menționat de Robot are parcă un miros specific. Probabil de la distilăria divin din mahalaua de jos, de la plăcintele cu varza și carne de la ospătăria de la autogara din centru, de la benzina proastă de la stația unde sunt expuse câteva UAZ-uri vechi. De altfel, Călărașiul e ca o haină veche, peticită, transmisă din generație în generație cu biletele în buzunarele descusute. E un amestec de vremuri: fel de Rusie țaristă, de Românie interbelică, orânduire sovietică, de post-comunism. Dispar în noapte, luând cu mine amintirea lui Samson Șleahu și Alexandru Robot. Acolo nimeni nu are nevoie de ei.
Salutări din târgușorul lui Șleahu!
Călărași, 3 decembrie 2020.
Ștefan Susai
