Toate drumurile duc la Beijing Amintiri de la curtea cu dragoni
În ianuarie 2016 soțul meu m-a întrebat dacă aș vrea să mergem în China. El era numit ambasador și asta nu prea semăna a întrebare, dar merita un efort de gândire. N-am avut niciodată o curiozitate față de partea aceea a lumii, nu m-a tentat exotismul ei geografic sau turistic și cred că am ignorat cu bună știință marca de proveniență a celor mai multe mărfuri de larg consum. Imaginarul meu de om european, dar mai cu seamă, de est-european cu ascendență sovietică, era bântuit de mirajul orașelor occidentale. „Să vezi Parisul și să mori” spunea titlul unui film rusesc din 1992, care arăta în ce măsură eram hipnotizați de fericirea terestră a orașelor europene. Până la moarte, mai erau de văzut Rouen, Montpellier, Freiburg, Sant Gallen, Charleroi, Haga, Steyr, Napoli…, iar viața, după cum se vede, nu e chiar atât de lungă. Vorba lui Milan Kundera, în dicționarul său din „Șaptezeci și trei de cuvinte”: „European: cel care are nostalgia Europei”. China era pentru mine un punct pe hartă (abia mai târziu aveam să văd cât de mare era acel punct) și nu apărea în conștiința mea decât arareori, sub forma unui meniu asiatic, de dorit din provincia Guangdong, căci anume această cultură alimentară s-a răspândit în întreaga Europă cu restaurantele ei pagodă, toate identice și toate bugetare. Mai era, desigur, acupunctura, ginsengul, tulpinile de bambus din vază, ursuleții panda, mofturile yogine și feng-shuiste ale celebrităților locale, și un imens mit al Chinei călugărilor shaolini, al artelor marțiale Kung-Fu, al Triadei și al cartierelor felinarelor 10 roșii, toate venite pe calea cinematografiei hollywoodiene și a filmelor cu Bruce Lee și Jackie Chan. Din reflex profesional, mi-a venit în minte Rondelul lui Tsing-Ly-Tsi, cel/cea „cu ochi mici ca de ghierlan”, și m-am întrebat dacă Macedonski o terminase cu Europa atunci când își proiecta reveriile printre „pomi albaștri” și „case de porțelan”. Nu știu de ce am considerat că peripețiile lui Milescu-Spătaru în Țara Hanului m-ar fi ajutat cumva la luarea deciziei. Am recitit Descrierea Chinei și m-am bucurat că există nave aeriene transcontinentale, altfel călătoria spre ambasadă ar fi durat mai mult de un an, străbătând Siberia, apoi apa râurilor Irtâș și Argun. Era prea puțin sau prea mult, pentru un răspuns rațional. Abia astăzi înțeleg că hotărârea venise dintr-un impuls de autoconservare. Cu ceva timp în urmă, o pierdusem pe mama și mai eram încă învăluită de un doliu sfâșietor, astfel că plecarea în China îmi apăruse ca o vagă speranță de tămăduire. Și am acceptat. O lună mai târziu, cam pe când își sărbătoreau chinezii intrarea în anul Maimuței de Foc, am pășit pentru prima dată pe betonul aeroportului din Beijing. Eram terminați de oboseală după treisprezece ore de zbor și o escală de o noapte în aeroportul din Frankfurt, unde ne luasem rămas-bun de la fiică și de la Europa într-un restaurant de tranzit cu specific bavarez. Profund emoționată de gestul aventurier al părinților, Carmen, care fusese deja la Shanghai, ne-a dat câteva instrucțiuni și un pachet cu cele necesare pentru zbor: tartane, dopuri de urechi, măști de dormit, somnifere și pernuțe de voiaj din spumă cu memorie. Un dar neprețuit, trebuie să spun, căci în a șasea oră de zbor actualizasem deja tot marxismul și lupta de clasă, și nu mai era mult până să fac un protest împotriva companiei Lufthansa, cu tot cu privilegiile ei nedemocratice acordate celor din Business Class. Compensația a venit mai târziu, când un alai de protocoliste drăguțe ne-a condus în camera pentru „persoanele foarte importante”, unde ne-am așteptat bagajele și am primit un prim șoc cultural de la toaletele 11 inteligente japoneze, cu panou de control electronic și senzori de mișcare. Experiența nu s-a mai repetat niciodată pe întreaga durată a sejurului chinez, dar impresia acelor instalații sanitare a lărgit considerabil orizontul așteptărilor. Cu ochii împăienjeniți de nesomn, am remarcat totuși aerul de un galben lăptos și plopii de un verde metalic, cu frunze sticloase, care foșneau cumva diferit de ai noștri. La Beijing era iarnă. O iarnă cum nu mai văzusem până atunci, cu un vânt uscat și rece, care tăia în fibule ca în unt. Am înțeles atunci rostul hainelor matlasate, a pufoaicelor și pantalonilor vătuiți, care făceau parte cândva din portul lor național, ajungând și la noi, cu o conotație penală sau ostășească. Moda invernală a chinezilor nu diferă prea mult de a noastră (și ce e de mirare?), dar pantalonașii matlasați, cu o tăietură despărțitoare a cracilor, utilă în cazuri de urgență fiziologică, mai puteau fi văzuți la unii copilași. Localnicii nu păreau deloc stânjeniți de intensitatea curenților de aer veniți dinspre Gobi, având mai mare grijă de odraslele lor patrupede, încălțate cu ghetuțe de marcă sau papuci îmblăniți. De regulă, aceștia erau orășenii înstăriți, care ies în pijama și papuci de casă până la alimentara de la colț, în timp ce marele flux de brațe muncitoare, mișunând haotic din zori și până noaptea târziu pe biciclete, motorete, scutere, mopede și pedicaburi, își ascund mâinile și plexul solar după o husă din fâș matlasat. În primele zile, poate chiar săptămâni, am explorat districtul Chaoyang, unde era amplasat țarcul nostru diplomatic, un ansamblu de clădiri securizate de un cordon militar. Intrarea și ieșirea de pe teritoriul complexului trecea printr-un post de control și în asta era ceva din Orwell, chiar dacă gardienii, înarmați cu automate, aveau cele mai zâmbitoare fețe din lume. Grija pentru siguranța străinilor era în mod evident exagerată, căci în afară de mania chinezilor de a te folosi pe post de panda, probabil, spre zăbava copiilor și a rudelor, cărora le demonstrau o poză cu un „exotic”, ei manifestau un dezinteres total față de prezența, de 12 altfel foarte redusă, a fețelor europene. În chineza putonghua, cunoscută în restul lumii drept mandarină, există cuvântul laowai, care desemnează toți străinii, indiferent de cantitatea de melanină din piele. S-ar zice că termenul ar avea conotații peiorative, dar nu prea ai cum să înțelegi acest lucru dacă nu ești vorbitor de chineză. Or mie chineza îmi suna ca un Kung-Fu lingvistic și în afară de câteva expresii uzuale, de strictă și urgentă necesitate, nu mă vedeam în stare să pătrund secretele acelei sonorități marțiale. Pe de altă parte, nici chinezii de masă nu se remarcă prin cunoașterea vreunei limbi străine. Dar nici nu te puteai aștepta de la ei să vorbească engleza sau franceza, tot așa cum nu te aștepți de la un neamț dintr-un sat bavarez să vorbească altă limbă decât germana vernaculară. Comunicarea rămânea, așadar, o problemă, până într-o zi, când mi-am dat seama că o română cântată în tonalități variabile și însoțită de o mimică expresivă și gesturi teatrale, poate asigura un schimb de informații destul de largi. Am continuat să le vorbesc în română și acesta a fost lucrul cel mai amuzant, dar și cel mai sentimental cu putință, deoarece dărâmase o barieră invizibilă între străinătățile noastre esențiale, și cred că din acel moment am început să înțeleg că nu suntem chiar atât de diferiți. Cel puțin noi, care ne-am pricopsit de-a lungul istoriei cu o genă asiatică, n-ar trebui să facem atâta caz din diversitate. Și totuși, sentimentul că am nimerit din întâmplare în Kin-Dza-Dza era mai sâcâitor decât o muscă. Exista ceva copleșitor în tot ce se înfățișa simțurilor, ceva straniu și neobișnuit, care te lăsa fără definiție. Poate de aici puzderia de filmulețe, vloguri, postări și podcasturi, unul mai senzațional decât altul, în care turiștii își împărtășesc uimirea cu întreaga comunitate a internauților. Nu e chiar genul de uimire care l-a cuprins pe Stendhal la vederea Florenței, însă efectele perplexității sunt aceleași. Orice străin care ajunge în China se simte tentat să scrie o carte, peste două luni are convingerea că a văzut și a înțeles destule pentru o istorie de top, ca să-și dea seama, în cea de a treia lună, că singurul lucru pe care l-a înțeles 13 este că nu a înțeles nimic. Ceea ce te lovește direct în lobii frontali, scurtcircuitând sinapsele, este semnificatul orb al ieroglifelor. În fața acestei realități scriptice, funcțiile tale semiotice se blochează. E la fel cum un vânător din ziua de azi ar încerca să interpreteze semnele lăsate de un pterozaur. Pe la mijlocul secolului trecut, a fost inventat, spre uzul străinilor, un sistem de transcriere a caracterelor chinezești în alfabet latin, numit pinyin. Dar una este să citești pe un indicator stradal Capitol Hill și alta este să vezi, bunăoară, strada Yabaolu. Șmecherilor care își imaginează că totul se rezolvă cu o căutare pe Google, trebuie să le dau vestea că, în China, acest motor prepotent nu funcționează decât clandestin, adică, nu oriunde și nu oricând. Pinyin-ul nu te scoate din starea ieroglifică, dar te ajută să indici punctul de destinație, fără a ști că locul unde vrei să ajungi este „drumul elegant al comorilor”. În realitate, Yabaolu, dacă tot veni vorba, nu este nici elegant, nici plin de comori. Cunoscut și cu denumirea de cartierul rusesc, Yabaolu este o adunătură de malluri semipărăsite, restaurante sordide, hoteluri ieftine și agenții obscure de transport, care păstrează o bună parte din istoria noastră de tranziție spre economia liberală. „Сеня”, „Наташа”, „Вадик”, „Калина”, „сумки, чемоданы, шубы” este ceea ce a mai rămas de la comerțul furibund din anii ’90, care a umplut talciocurile noastre de mărfuri și i-a îmbogățit pe mulți chinezi, dar și pe mulți dintre cei care și-au descoperit spiritul de întreprinzător după prăbușirea Uniunii Sovietice. Contemplând ruinele acelor afaceri cândva înfloritoare, te gândești involuntar la curajul acelor bărbați, dar mai ales, al acelor femei, foste profesoare, economiste sau cercetătoare, care ajungeau la Yabaolu mizând pe o informație de mahala și pe confreria foștilor concetățeni, ca să-și poată hrăni familiile și să ne fericească pe noi cu raiul abundenței postsovietice.
Tatiana Ciocoi
