(Partea I)
În Laboratorul de Cercetări Literare și Bibliografice al Bibliotecii „Onisifor Ghibu” se păstrează cea mai mare parte a manuscriselor scriitorului Nicolae Esinencu, printre care sunt și mai multe interviuri acordate de autor. Deosebită ne‑a fost mirarea când am descoperit unul inedit, intitulat „Marele interviu” (41 de foi dactilografiate, redactate, cu referințe adăugate etc.) Să fiu sincer, Nicolae Esinencu mi‑a vorbit de acest interviu încă pe când era în viață, spunându‑mi că nicio publicație a timpului n‑a dorit să‑l editeze.
Anticipez informându‑vă că interviul afost realizat pe 5‑7 martie 1988…
Menționăm că am păstrat stilul, parțial ortografia și semnele de punctuație ale textului în original. Astfel, am constatat că dialogurile esinenciene au îmbrățișat originalitatea cu ușoare retușări stilistice sau de informare, așa cum au fost la timpul descris, ca mod de comunicare literară și artistică, vizând câteva din principalele figuri/personalități ale vremii și, totodată, contribuind la restituirea unor file calendaristice care cereau și niște explicații.
Autenticitatea acestui „Mare interviu” este asigurată prin manuscrisul aflat în Biblioteca „Onisifor Ghibu” și, astfel, poate fi confruntat/verificat oricând.
Lectură plăcută!
Vitalie Răileanu, cercetător științific, directorul Bibliotecii „Onisifor Ghibu”
Ați fost printre cei mai activi oameni ai momentului restructurării. Vă mai amintiți de timpurile de început?
Noi, cei de la început de cale, ar trebui să nu uităm niciodată acel depărtat și apropiat timp de floare, timp când pentru prima dată, noi, fiind o mână de oameni, ne‑am permis, obraznic, aș zice, să îmbrăcăm cămăși curate, albe. Am îmbrăcat cămășile restructurării și am pornit la luptă crâncenă cu mașina multor timpuri, iar mașina timpurilor era un dușman viclean, hain, hapsân, nimicitor.
Ați putea numi acea mână de oameni?
N‑au fost atât de mulți, ș‑apoi au fost prea frumoși ca să‑i uit atât de ușor. Îi număr la întâmplare: Lari, Gheorghiță, Burghiu, Saca, Grecov, Malarciuc… Ei n‑au vrut să accepte deasupra capului capacul de schijă al vechii conduceri a Uniunii Scriitorilor din Moldova. N‑au vrut să fie ungherisiți de Lupan, fugăriți de Arhip Cibotaru, împuțiți de aerul lui T., și asta pe parcursul a zeci și zeci de ani.
Și cum a fost, ați îmbrăcat cămăși curate și albe ale restructurării și ați biruit?
Ah, dacă ar fi fost să fie totul ca un vis, dar, din păcate, a fost să fie de toate. Eram puțini, iar printre noi, s‑a descoperit chiar de la început, oameni de tot felul. Eu am fost unul din cei „cu trup și suflet” și sunt și astăzi la fel, membrii conducerii U.S. pot dovedi aceasta.
Mă speriați, zău, vreți să spuneți că în actuala conducere a restructurării au pătruns elemente negative?
Ce‑i de mirare? Vă spuneam doar că de la început am descoperit oameni de tot soiul, culmea e că până atunci aveam, în fond, păreri foarte bune, bune unul despre celălalt. Au fost de toate în drumul nostru, drumul spre ziua de azi. Nu am uitat cum unii nici în ruptul capului n‑au vrut să semneze apelul de a răsturna vechea conducere. Cât voi trăi, nu‑i voi uita pe cei care se dădeau pe după uși, când băteam de zeci de ori la ușa lor. Ieșea, de obicei, soția să ne spună că maestrul nu‑i acasă, și ne spunea nouă, celor care, ne fie iertat gestul, trăgeam cu urechea înainte de a apăsa pe butonul soneriei; îl auzeam, îl simțeam pe maestru că era acasă, vorbea tare… și noi aveam mare nevoie de el. Îl pândeam la scară, dar degeaba. Și niciodată n‑am să‑l iert. S‑a tot ascuns așa până în clipa când a văzut că totuși biruim. Și atunci a țâșnit fulgerător din casă, ne‑a strâns mâna: să trăiți băieți… și s‑a așezat aproape în fruntea coloanei de restructuriști. El, negru la față, cu spume la gură, răcnea la noi, în curtea mică a Uniunii Scriitorilor, să nu trimitem petiția noastră la Moscova, lui Gorbaciov. Noi totuși am trimis‑o, a fost nevoie de două petiții, repetate la timp foarte scurt. Altfel nu mai scriam astăzi interviul acesta.
Dragă Esinencu, te știm gâlgâind de idei și energie, dar s‑o luăm de la început. Vorbeai de la început de un apel, cine l‑a scris?
L‑a însăilat prost L., l‑a redactat prost S., ne‑am vârât mai mulți pe fir și l‑a redactat Iurie Grecov, că apelul se făcea în limba rusă, să poată lua cunoștință toate naționalitățile, iar Grecov, e știut, este scriitor de limba rusă.
Vă amintiți conținutul apelului?
Ba îl am. Iată‑l… Când se întâmplă să‑l citesc, acum, peste ani, surâd și‑mi zic: cum de am putut convinge o masă de oameni cu cuvinte leșinate… Dar vezi, s‑a putut. E vorba de puterea cuvântului, chiar și cel mai leșinat e mai tare ca omul gras, asta ar trebui să‑și fixeze mulți. Dacă stau și mă gândesc, îmi dau bine seama ce s‑a întâmplat atunci, fiindcă o mulțime de oameni a reacționat atât de prompt la acele câteva cuvinte. Prea greu era malul de beton trântit peste capetele noastre, prea mare ne‑a fost răbdarea, și tot așa, dar altceva voiam să vă spun.
Te rog, nu te grăbi. Restructurarea, în primul rând, înseamnă sinceritate, adevăr, și dacă ne‑am apucat să stăm de vorbă, hai să le spunem pe toate pe șleau… Vorbeai de unii care n‑au vrut să semneze…
Principalul în acea mișcare a fost strângerea semnăturilor. Aceasta au făcut‑o câțiva băieți: Gheorghiță, Burghiu, Brodschi, Hropotinschi și încă cineva, e vorba de Leonida Lari și Andrei Strâmbeanu, care au fost la doar câteva persoane.
Ați fost delegați de cineva ca anume voi, cei câțiva, să umblați sau ați pornit benevol?
Ne‑am adunat din mers, ne‑am cimentat înaintând, cu atât mai mult că nu prea erau mulți ahotnici, cum ar fi spus răposatul critic Vasile Coroban. Unul făcea pe ocupatul, altul pe bolnavul, al treilea, pur și simplu, declara, uite, nu sunt eu cel indicat să adun semnături… și tot așa, ba chiar unii ziceau că uite, eu aș fi cel mai potrivit să adun semnături, am o greutate literară și copii mai mulți. Dar nu regret și nici nu mă doare că acești tipi n‑au vrut să colaboreze…
Tip sau tipi?
E vorba, în primul rând, de S., și zic: nu regret și nu‑mi pare rău că el nu s‑a dus, ci a căzut pe mine și alții păcatul. Mă doare întâlnirea fericită cu aproape fiecare membru, poate dușman, sau străin – fiindcă între noi și domnul era diferență mare de vârstă, gândire și realizare literară, avea războiul și toate timpurile grele în spatele lui, cele staliniste, hrușcioviste, brejneviste…
Dușman – fiindcă noi ne‑am propus să trecem pe la toți, dar absolut pe la toți membrii unioniști să‑i întrebăm: sunteți pentru restructurare, sau nu? Da? Atunci, puneți aici semnătura!
Și acum închipuie‑ți, dragule, bați în ușă, ușa se deschide și în ușă – străinul. Culmea – dușmanul… Unul obosit și speriat de Stalin, altul fericit și cu paharul plin al fericirii brejneviste, unul îți închide ușa în nas, altul citește hârtia ce i‑am înmânat‑o și pe loc ți‑o întoarce, chiar ți‑o aruncă, al treilea întreabă o oră întreagă la cine am mai fost și ce‑au spus aceia. Celălalt îți spune să mai revii, unii insistă să‑i lăsăm apelul pentru noapte, să‑l citească amănunțit, și asta doar o jumătate de pagină dactilografiată la mașină. Și tot așa, și tot așa, și tot așa…, nimănui nu‑i doresc să aibă în viață asemenea întâlnirii, încercări, confruntări. Dar ne‑au primit și cu brațele deschise: „Bravo!” ni s‑a spus, de mult trebuia să fie așa ceva, de mult timp așteptam… Dar rana care mi se deschide din când în când mă doare c‑am avut și asemenea confruntări precum: intri la om, te poftește în casă sau semnează chiar în prag, dar înainte de a‑ți întoarce hârtia, ți se uită drept în ochi și‑ți spune: „Crezi că o să fie mai bine decât a fost?” Sau un alt caz, care a avut loc la scriitoarea Lidia Latieva. Poate mulți nu cunosc, iar eu nici nu știu dacă am dreptul să scriu toate acestea aici, doamna este invalidă, aproape că nu se mișcă, dar dacă se mișcă, o face cu mare prudență și risc. Oricum, ea ne‑a spus că ne primește peste două ore, că bănuiește cam despre ce este vorba.
Apelul aproape era semnat de toți. Dar să nu uit, din tâmpenia unuia din noi, care a reușit să anunțe Moscova că avem atâtea și atâtea semnături, iar Uniunea ne grăbea, ș‑apoi…, pe urma noastră se puseră autoritățile. Se aflase în toate instanțele despre activitatea noastră și s‑au pus toți în mișcare. Trebuia de urgență, de trimis cât de curând apelul la Moscova. Și când colo, vine peste două ore V. spunând să‑i lăsăm hârtia până dimineața, dar… așa și nu a semnat, pe când doamna Latieva ne‑a invitat în jumătate de oră. Ce mai bucurie peste noi! În zece minute am fost la ea. Eram cu mașina lui Hropotinschi, de altfel, închinare până la pământul lui… Dacă nu era Hropotinschi (cu mașina sa!), poate nici azi nu adunam semnăturile.
Deci, suntem în prag, dna Latieva ne zâmbește, ia foile, ridică condeiul și înainte de‑a pune semnătura, se uită în ochii mei și zice: „Eu semnez, dar vreau să te întreb, și te întreb, fiindcă îmi ești drag ca scriitor și ca cetățean, dacă răsturnăm conducerea veche, că ea trebuia de mult lichidată, spune‑mi cinstit…, aveți oameni de nădejde, serioși, competenți, care ar putea conduce? Și eu, fără să stau pe gânduri, fără să clipesc, am răspuns: „Da!” Și ea a pus semnătura, eu unul n‑am să uit niciodată, aș vrea să nu uite nici conducerea Uniunii nici pentru o clipă acest gest.
Și zici că s‑a aflat în instanțe despre apelul vostru… Care a fost mișcarea?
Localul Uniunii, care de obicei era de ani de zile un cuib cu pui morți, deodată s‑a mișcat și s‑au trezit șobolanii. Telefoane! Alergări în sus și‑n jos pe scări! Gonași spre comitetul central și de la comitetul central! Adunări de partid, adunări de sindicate, adunări de conducere, de secretariat. Zilnic, cu uși închise, telefoane și iar telefoane. Amenințări publice, de exemplu, Arhip Cibotaru, cum m‑a zărit, a și strigat: „Acum ai dat de dracu’ și tu, și ceilalți, se ocupă de voi KGB‑ul!”
V‑ați speriat?
Nu prea. Fraza asta era fraza de șoc a lui Arhip Cibotaru, fraza cu care zeci de ani, chiar de la tribună, ne amenința și se grozăvea cu ea, ne speria cu KGB‑ul, ba că suntem naționaliști, rămășițe burgheze, trădători și lepre și nu mai știu ce.
Erai singur sau erați mai mulți când ți‑a strigat fraza aceasta?
Eram mai mulți. Eram poate mai mulți de jumătate din Uniunea Scriitorilor. După ce ei au plecat, noi ne aflam zi și noapte în localul Uniunii, care și pe unde, mai mult însă ne aflam la etajul întâi și în mica curte.
(Continuare în numărul următor)
