Azi dimineață, cât îmi spălam fața
încercam să mă spăl de frica de peste noapte, de reacția la vaccin, de tot ce aud și văd, de furia și groaza pe care vor-nu vor o transmit știrile
și de neliniștea mamei,
care se zbate să meargă azi la cumpărături, să-și mai ia 2 kg de făină și sare, și carne și de toate pentru că astfel ar îndopa frica ce o devorează din interior.
Spălându-mi fața am tot dat jos scene tâmpe din capul meu,
nesomnul și grimasa provocată de o stare de vomă
persistentă deja de 3 zile.
Am băgat mutra în prosop și mi-a venit a plânge.
Cât mă șterg pe față pot plânge- e aproape inobservabil,
apoi ridic fața din prosop și totul e bine.
Ca să mă conving de asta, mă uit în oglindă…
văd că am spălat frica, durerea, furia și groaza,
chiar și neliniștea mamei îmi pare acum un fetiș haios.
Și acest ritual matinal ar fi încheiat
dacă n-ar fi rămas,
imună la apă și săpun – rușinea!
Mi-am dat seama abia acum,
în această dimineață
că îmi e rușine,
că nu știu cum o să ies din baie și o să fac micul dejun băieților
că nu știu cum o să mă pot uita în ochii lor care așteaptă de la mine o rezoluție.
Îmi e rușine
că fiul meu mai mare a strâns într-o sacoșă toate jucăriile
ce reprezentau arme sau mașinuțe de război auzindu-ne vorbind în casă.
Îmi e rușine
că la întrebarea prietenilor: „Ce vei face acum?”
Zic- „Nimic”.
Imi e rușine
că mama simte frică.
Îmi e rușine
că am 27 de ani
și sunt un matur handicapat în fața unei terori
care poate doar face scroll pe fb și instagram.
mi-e rușine
că tu simți NELINIȘTE
Iar eu, prin statul de mamă nu ți-o pot anihila
nici prin statutul de fiică,
nici prin cel de nepoată
Doamne, cât de mare sunt!
Cât de impotentă!
Și asta probabil te neliniștește cel mai mult.
Neliniștea vine odată cu copiii, nu cu războaiele.
Neliniștea vine deoarece tu nu mai ești responsabil doar pentru tine,
iar între tine și Dumnezeu mai apar câțiva oameni,
care aici îți pun întrebări
iar acolo îți vor răspunde.
