M‑am săturat de‑aceste dimineți care duc spre bătrânețe. Mi‑e silă să ies afară, mi‑e greu și mi‑e scârbă. Dar și camera asta îmbâcsită e nesuferită. Ea mă privește drept în suflet, ea latră la mine.
Când mă gândesc la tine, pântecele mă mușcă pe dinăuntru, de frica așteptării. Degeaba așteaptă, degeaba mă roade de vie. Am făcut nod la cordonul ombilical al iubirii noastre. Sper deacum nimic să nu ne mai unească.
Am călcat la dungă singurătatea și am îmbrăcat‑o pe umerii mei. Nu mai am de ce să port măști, când doar eu mă văd pe mine însămi, nimeni altcineva, doar eu. Se îngroapă plânsetul sub cearcăne, sacii gri de sub ai mei ochi abia așteaptă să plesnească. Liniile de pe palmă au dispărut, s‑au mutat pe osul frunții. Să mă fi văzut tu așa, îmbrăcată în riduri și cu lacrimi uscate pe ochi, oare m‑ai mai fi iubit?
Mă‑nvârt în sclavia trupului meu, care de la o vreme a început să se altereze. Ridurile au ieșit din împărăția absenței și le‑am adăpostit în mine, fără ca să le chem, fără să mă resemnez. Citesc prea mult, gândesc prea mult, beau prea multe pastile și toate astea se amprentează pe pielea mea, pe fața mea, în orice încrețire. Ochii devin tot mai bulbucați, holbați, decupați parcă din filmele de groază.
Tinerețea s‑a lepădat de mine ca de un duman. Pungile suculente absorb în ele tot răul, tot dorul, tot chinul și nu mai țâșnește din mine acesta și nu mai poate fi revendicat. Speram să pot să fiu pururi tânără, dar această smochinire a trupului meu îmi demonstrează cât de scurt e
drumul spre molimă. Moartea trage un fum și mă privește direct în creștet, tot mai aproape e de mine, tot mai drăcoasă.
Lacrimile îmi curg nesecate când, zi de zi, un alt rid îmi apare. Eu vreau să strig, dar Dumnezeu, în Postul Mare, mi‑a asurzit vocea și atunci… eu doar tac urlând în sinea mea, nimic nu mai pot schimba. Îmi este frică să zbor din propriul labirint, de aceea, pur și simplu, zac tăcută privind cum bătrânețea îmi pictează chipul cu figuri liniare. Se pare că aceasta s‑a împrietenit cu Piet Mondrian, căci ceea ce văd eu pe fața mea nu poate fi numit decât o creație inspirată din neoplasticism.
Copilăria mă privește din depărtări, ca și cum nici nu i‑ar păsa că ne‑am despărțit prea devreme. Nimeni nu mă scapă… Nimeni nu mă scapă de animalica năpastă ce‑și face loc în corpul meu, ce sapă adânc în pielea mea. Te uită ce dungi lungi, ce drumuri interminabile maturitatea‑mi prășește‑n mine.
Cearcănele mele ți‑au devenit leagăn. Te bucuri din plin de necazul meu. Ai să te adâncești în fiecare zbârcitură a mea și‑am să te păstrez pe veci în mine. Vei rămâne în ridurile mele, pentru că tot din vina ta le am adâncite în mine și tot din vina ta îmbătrânesc. Singurătatea nevindecabilă îmi accentuează trăsăturile de om senil. În orice franjă a pielii mele, în care nesomnul s‑a sculptat, sunt semințele iubirii mele. Ele mi‑au pricinuit atâta chin, încât acum, cu niciun cârlig din lume, nu l‑aș putea scoate, nu l‑aș putea înlătura. Firele briante ale cărunteței se îndesesc, se despică simetric. Îmbătrânesc!!!
