Regnum Animale

Filmele cu şi despre animale întotdeauna au avut şi vor avea succes la public. Oamenii mereu au visat să domine lumea înconjurătoare. Dacă nu s‑o domine de‑a dreptul, prin forță sau posesiune, cel puțin s‑o înțeleagă şi s‑o cunoască (şi de ce nu am putea considera cunoaşterea drept o formă de dominație?). Fantasmul de a comunica cu reprezentanții regnului animal a excitat dintotdeauna creativitatea umană. De aici şi până a imagina cele mai trăsnite poveşti, inclusiv cinematografice, nu e o cale tocmai lungă. Filme din categoria respectivă au mai fost prezentate în această rubrică a revistei: de exemplu, în numărul 31 vă prezentam ultima realizare a lui Luc Besson, DogMan. Iar astăzi vă prezint două filme destul de diferite, dar care, ambele, sunt bazate pe un soi de psycho‑bildung, o evoluție terapeutică a relațiilor dintre un uman şi un reprezentant al regnului animal, care se adevereşte benefică pentru ambii protagonişti.

Black Dog (2024, Guan Hu). Filmul a fost premiat în luna mai a acestui an, la festivalul de la Cannes, fiindu‑i decernată întâietatea în cadrul concursului „Un certain regard”. De altfel, premiul a fost şi cauza principală care mi‑a trezit curiozitatea pentru film. Ţinând bine în minte preceptul lui tătuca Lenin, care decreta la un moment dat că cinemaul va fi pentru noua putere a sovietelor cel mai important gen de artă (şi istoria a demonstrat cât geniu malefic a putut produce cinematografia sovietelor…), am dezvoltat o suspiciune aparte pentru filme produse în anumite țări şi cauționate de anumite regimuri. Dacă nu ar fi fost premiul de la Cannes, treceam pe alături. Doar o anumită „conştiință profesională” m‑a făcut să‑l privesc şi, trebuie să recunosc, nu regret. Nu putem şti care au fost intențiile adevărate ale lui Guan Hu. Nu putem şti nici cum au putut autoritățile centrale lăsa acest film să iasă în exterior. Cert e faptul că regimurile dictatoriale pierd la un moment dat simțul ridicolului şi al realităților: ele îşi creează un propriu sistem referențial, cu coduri estetice, comportamentale şi valorice proprii. Ceea ce noi putem percepe, în cel mai firesc mod, drept o critică acerbă a unor realități obiective poate fi o banală tentativă de a ne prezenta construcția glorioasă a viitorului luminos. Am da dovadă de ipocrizie dacă am spune că nu am cunoscut fenomenul respectiv…

Dar să revenim la filmul lui Guan Hu. Nu vom insista prea mult asupra firului epic, pentru a nu preface acest text în spoiler, şi ne vom limita la câteva schițe succinte. Lang revine în orăşelul de baştină după ce a fost eliberat din detenție. Orăşelul e pe moarte, căci autoritățile au decis să construiască în locul lui „viitorul luminos”. Locuitorii oraşului au fost obligați să se mute, iar câinii lor abandonați s‑au adunat în haită şi terorizează împrejurimile în căutare de hrană. Căpetenia haitei e un câine negru, cu o morfologie specifică de ogar, foarte inteligent şi abil. Autoritățile decid să extermine haita şi organizează o echipă de hingheri, în care este angajat şi Lang. Evident, în timpul unei „vânători”, Lang se pomeneşte față în față cu câinele negru şi o relație particulară începe a se construi între ei.

După cum spuneam şi mai sus, se prea poate ca autorii filmului să fi dorit să ne prezinte o poveste particulară umană despre cum se construieşte „viitorul luminos”, despre cum dispare „lumea veche”, despre drama inevitabilă, inerentă a acestei tranziții… (Ceva similar citisem în Vămile de Serafim Saka.) Rezultatul însă e fără alternative de interpretare posibile: filmul este o poveste despre descompunerea şi distrugerea umanului. Am putea împinge raționamentul până la afirmația că filmul este despre tăvălugul implacabil al totalitarismului, care distruge firescul, dar… vom lăsa cinefilii să judece ce şi cum.

My Penguin Friend (2024, David Schurmann). Există filme pe care le priveşti doar pentru un nume de pe afiş. Voi privi întotdeauna orice film va apărea cu Tom Hanks sau cu Brad Pitt, sau cu… în fine, mai sunt nume. Nu e un mare mister şi toți producătorii ştiu asta. Iată, de exemplu, îi pui pe Brad Pitt şi George Clooney să joace în acelaşi film (Wolfs) şi ai un succes cel puțin comercial! Dar asta nu înseamnă că orice film din această categorie poate fi recomandat şi cititorilor revistei „Timpul”!

Ziceam că am văzut My Penguin Friend pentru nume: Jean Reno. Şi am fost plăcut surprins. Dacă doriți ceva pentru o seară liniştită de weekend, un film tandru şi blând, un film de văzut împreună cu copiii, vă recomand My Penguin Friend.

Filmul e bazat pe un fapt real. În 2016 devenea virală povestea unui pescar din Brazilia, João Pereira de Souza, care a salvat un pinguin de la moarte sigură din cauza unei nape de petrol. Pinguinul, pe care João l‑a numit Dindim, timp de câțiva ani a revenit, regulat, în satul pescarilor din Brazilia. Iată deci şi toată povestea.

Filmul parcă nu are nimic extraordinar (poate, în afară de participarea lui Jean Reno), dar e absolut încântător. Nu vorbim aici despre o capodoperă cinematografică, nu vom depista trucuri novatoare sau originalități excesive, dar My Penguin Friend este un film tandru şi plin de bunătate, lucruri de care avem atât de mult nevoie în ziua de astăzi.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ariana Zburlea

gerar, slobozia

s-a făcut noapteîn dragul meu oraș de provinciecare deschide drumul spre mare babele au intrat în casă, bârfesc sfințiidin calendarul ortodoxstelele dorm ca niște copii

Noutăți
Ioana Pavel

feat. Poezia (I)

Un proiect pentru cititori de toate vârstele Insolit și cu mize experimentale, proiectul de sub egida FILIT, „Parodii originale”, reunește 50 de poete și poeți

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *