Câți dintre noi își doresc să vadă adevărul exact așa cum este el în realitate?
Larisa Dascăl: „Cei mai periculoși oameni nu sunt cei care mint știind că mint, ci cei care își construiesc o realitate paralelă, în care ei sunt victimele sau salvatorii”
Dragă Larisa, știu că lucrezi acum, împreună cu Mihai Țărnă, la spectacolul Tartuffe de Molière. Ce înseamnă, întâi
de toate, munca de asistent de regie?
Asistentul de regie în teatru este o persoană care îl sprijină pe regizor în realizarea și organizarea spectacolului, atât la repetiții, cât și în partea tehnică și administrativă. Pentru mine, este foarte important să-l înțeleg pe regizor, să înțeleg felul în care gândește, să mă acordez la unda lui. Nu cu toți regizorii am această posibilitate.
Este foarte interesant să lucrez cu Mihai Țărnă, pentru că, în procesul de creație, el îți permite să fii participant. Ceea ce este foarte important și plăcut pentru mine, personal. Pot veni cu orice idee, chiar dacă e o prostie, el îmi va spune calm: „Nu, asta nu este de aici” sau, dimpotrivă, „Este interesant”. Eu percep asta ca pe un lux.
Am lucrat cu regizori care spuneau: „Nu trebuie să spuneți nimic, eu știu ce fac”. În astfel de situații, simt cum începe să se stingă focul din mine și devin pur și simplu un observator. Eu am nevoie de acel foc, atunci când arde pentru materialul la care lucrez, îmi acordez energia la proces asemenea unui instrument muzical. Sunt mereu în acest proces, chiar și în afara repetițiilor. Plec acasă cu gândul la piesă, dorm cu ea. Orice fac, sunt conectată la material.
Fiecare piesă este o lume aparte, iar fiecare personaj este un alt univers pe care trebuie să-l descopăr, să-l înțeleg, să-l justific, să mă îndrăgostesc de el.
De ce ați ales anume acest spectacol?
Regizorul este cel care alege ce spectacol va pune în scenă. Domnul Mihai Țărnă a ales tocmai această piesă. Sau poate că piesa l-a ales pe el, exact în această perioadă a vieții sale. Eu cred că o piesă nu se alege, ci, mai degrabă, se cere să fie montată. În acest moment, tema propusă de autor ne frământă profund.
Trăim în epoca rețelelor sociale, în care imaginea de pe ecran nu coincide întotdeauna cu realitatea. Vedem familii fericite, oameni de succes, chipuri filtrate și gânduri „deștepte”. Dar cui aparțin ele: celor care le publică sau inteligenței artificiale? Lumea a devenit distorsionată, o lume a iluziilor. Judecăm după imagini și credem ceea ce ne este convenabil. Dar câți dintre noi își doresc să vadă adevărul exact așa cum este?
Cum rămâne cu viața reală? Suntem cu adevărat cei care vrem să părem în fața societății? Aceste aparențe ne dezvoltă sau ne degradează? Suntem capabili să ne schimbăm viața și să luptăm pentru ea sau lăsăm pe altcineva să ne decidă soarta? Piesa ridică multe asemenea întrebări. Putem să nu vorbim despre ea astăzi? Cred că nu mai avem dreptul să tăcem.
Cum se construiește spectacolul?
E greu de dat un răspuns concret. Citind piesa, în imaginația ta vezi deja personajele, așa cum sunt ele; poți vedea mizanscenele, poți vizualiza situațiile. Desigur, nu întotdeauna acestea rămân în realitate așa cum au fost în viziunea ta.
Fiecare regizor are propria abordare: unii vin pregătiți pentru fiecare scenă și așază actorii ca pe niște piese de șah, alții improvizează la repetiții, iar alții pornesc de la propunerile actorilor. În practica mea, a fost diferit.
Montarea spectacolului Tartuffe în regia lui Mihai Țărnă înseamnă chinuri groaznice, în sensul frumos al cuvântului: nopți nedormite și căutări repetate. Nu există „las’ că merge și așa”. Nimic nu e făcut la întâmplare; fiecare detaliu trebuie să aibă un sens și să servească ideii principale. Fiecare scenă este o suferință asumată.
Iar atunci când toate scenele sunt găsite, când întreaga poveste este legată într-un lanț de evenimente, când fiecare personaj este întors pe dos și asamblat la loc, detaliu cu detaliu, în imaginea potrivită, totul prinde conturul unui tablou vizual. Regia este o profesie extrem de grea. Regizorul trebuie să știe să facă de toate, măcar câte puțin: să aibă simțul măsurii, un gust impecabil, să fie filozof, pictor, muzician, dansator și așa mai departe; să aibă o fantezie și o imaginație nelimitate și multe altele. Însă cel mai important este să iubești – să iubești ceea ce faci. Cred că aceasta e cheia principală pentru a crea ceva, fie că este vorba despre un spectacol, o carte, un tablou sau muzică. Și, desigur, e foarte important să ai o echipă la fel de îndrăgostită de ceea ce face.
În teatru, totul trebuie să se supună ideii regizorului, începând de la omul de la recepție și terminând cu directorul general. Oricât de patetic ar suna, regizorul, în teatru, este Dumnezeu. Fiecare spectacol este o rugăciune care neapărat trebuie să ajute pe cineva, să vindece pe cineva, să rămână în sufletul cuiva, să atingă anumite corzi din sufletul fiecărui spectator. Până la urmă, totul se face pentru spectator. Noi slujim teatrului, iar teatrul slujește sufletelor oamenilor. Cum se naște un spectacol? Nu știu. Un singur lucru pot spune: prin intervenție supranaturală.
Știu că Mihai Țărnă lucrează mult cu psihologia personajelor. L‑ai analizat, presupun, pe Tartuffe din toate perspectivele. Ai învățat ceva nou despre oameni examinând acest tipar uman în timpul repetițiilor?
Analizându-l pe Tartuffe, vreau să fac o paralelă între el și Woland al lui Bulgakov. Paralela este absolut sclipitoare și lovește exact în inima psihologiei manipulării. Tartuffe aplică magistral rețeta lui Woland: „Niciodată și nimic să nu cereți! Niciodată și nimic, în special de la cei care sunt mai puternici decât voi. O să vă ofere ei singuri și o să vă dea totul”.
El nu cere, nu smulge, nu cucerește prin forță. Se poziționează ca o victimă umilă, refuză inițial darurile, iar această falsă modestie îl înnebunește pe Orgon, determinându-l să-i dea totul de bunăvoie. Când pui întrebarea fundamentală „Cine este vinovat în această situație?”, răspunsul pe care repetițiile și analiza psihologică îl scot la iveală nu este deloc în alb și negru. Vinovăția este împărțită, dar pe paliere diferite.
Orgon este cel care creează monstrul. El nu este o victimă inocentă; are o vinovăție profundă, născută din propriile frustrări și din egoism. Orgon își folosește „credința” și pe Tartuffe ca pe un bici împotriva propriei familii. Prin Tartuffe, el devine un tiran casnic. Își terorizează copiii și soția sub pretextul sfințeniei. Când insistă și îi dăruiește casa lui Tartuffe, nu o face doar din generozitate, ci și pentru a-și hrăni propriul ego. Vrea să demonstreze că este mai presus de legile pământești, că el este „alesul” care sprijină un sfânt. Orgon este vinovat de complicitate cu minciuna. Toată casa îi spune că Tartuffe este un impostor, dar el refuză să vadă adevărul, pentru că asta ar însemna să admită că a greșit.
Pe de altă parte, faptul că Tartuffe „nu cere” nu îl absolvă de vină, ci doar îi demonstrează geniul malefic. Vinovăția lui este de ordin moral și strategic. El simte imediat golul emoțional și criza de identitate a lui Orgon și le speculează. Știe exact ce butoane psihologice să apese. Refuzul inițial al darurilor este o formă de manipulare prin psihologie inversă. Tartuffe știe că dacă ar accepta imediat, ar trezi suspiciuni. Refuzând, îl provoacă pe Orgon să plouă cu daruri peste el, pentru a-și dovedi recunoștința.
Un impostor precum Tartuffe nu doar „joacă un rol”; ajunge să creadă în propria manipulare. Cei mai periculoși oameni nu sunt cei care mint știind că mint, ci cei care își construiesc o realitate paralelă, în care sunt victime sau salvatori. Tartuffe nu se vede ca un ticălos, ci ca un geniu al supraviețuirii.
Dinamica dintre Tartuffe și Orgon arată că un astfel de prădător psihologic are nevoie de un teren fertil. Oamenii nu sunt păcăliți pentru că sunt proști, ci pentru că au goluri emoționale. Orgon caută autoritate spirituală și validare, iar Tartuffe îi oferă ceea ce îi lipsește. Adesea ne lăsăm manipulați de bunăvoie pentru a ne hrăni propriile iluzii.
Privind realitatea de azi, Tartuffe nu mai este doar un personaj în haine bisericești. Poate fi gurul spiritual de pe rețele, analistul politic care îți spune ce vrei să auzi sau partenerul care se victimizează pentru a obține controlul. Mecanismul rămâne același: nu ne cer atenția sau devotamentul prin forță. Le dăm un „follow”, le cumpărăm cursurile și le oferim încrederea, pentru că avem nevoie de o iluzie confortabilă.
Procesul de înțelegere este continuu și fiecare etapă aduce nuanțe noi.
Ce se întâmplă cu actorii în acest proces de creație? Ce trebuie să găsească în ei înșiși pentru a putea construi niște personaje atât de complexe cum sunt cele din piesa lui Molière, în care, se pare, nimeni nu este sincer până la capăt?
În trupa noastră sunt mulți tineri talentați, aflați la început de drum. Sunt norocoși: își încep cariera cu Shakespeare, Molière și García Lorca, cu roluri mari, nu făcând figurație ani la rând, cum se întâmpla odinioară. Este minunat că au această oportunitate, deși nu știu dacă sunt conști-enți de ea. Desigur, nu le este ușor; uneori le lipsește experiența de viață.
Ce ar trebui să caute mai mult în interiorul lor? Cred că trebuie să caute exact ceea ce cred ei că nu posedă. Să nu se teamă de necunoscut, să nu caute zona de confort. Până la urmă, cu fiecare nou rol, actorul se descoperă pe sine. Cu cât personajul este mai îndepărtat de propria personalitate, cu atât este mai interesant. Nu trebuie să gândești prin prisma ta, ci prin prisma personajului tău. Și, bineînțeles, trebuie să existe încredere deplină în regizor, chiar dacă tu însuți vezi lucrurile altfel. Regizorul a petrecut mult mai mult timp cu piesa la care lucrează. El vede imaginea în ansamblu, el știe încotro se îndreaptă acest tren. Și, fără îndoială, trebuie să-ți iubești meseria.
Un actor are șansa colosală ca, într-o singură viață, să probeze nenumărate alte vieți, să se cunoască pe sine prin această experiență a trăirii, să accepte provocările, să încerce lucruri noi, încă neexplorate. Pentru că teatrul este despre viață, despre fiecare dintre noi. Și cred că nu are nicio importanță dacă e vorba de Molière sau de Shakespeare. Până la urmă, uneori nu o joci doar pe Julieta; în teatru poți primi rolul unei furnici, al unui iepure sau chiar al unui obiect neînsuflețit, cum ar fi un scaun. Trăiește viața unui scaun! Ce fel de viață are? La ce se gândește? La ce visează? Care este durerea lui sufletească? Cred că teatrul este, în primul rând, despre suflet.
