Prietenilor mei moldoveni, cărora le este frică de răul cel mai mare și celor din Ucraina (și din Rusia), care îl trăiesc deja
Nu mai cunoaștem suficient de bine definiția „democrației” și, cu atât mai puțin, de ce ar trebui să ținem cont de principiul ei și de funcționarea instituțiilor care definesc prin aceasta societatea. Atât unul, cât și celălalt, adică, atât cuvântul, cât și atașamentul par uzate, suprautilizate de compromisul regimurilor așa-zise democratice cu violența, simbolică și materială, psihică și fizică, față de care aceleași instituții nu mai pot pretinde că le asigură protecția. Nu putem minimiza efectul dezastruos asupra atașamentului nostru față de respectiva democrație al politicilor discriminatorii, prejudiciabile drepturilor și libertăților fundamentale ale unor minorități, care își revendică legitimitatea. Nici presiunea exercitată asupra celor a căror neascultare, civilă sau necivilă, este menită să reamintească guvernelor alese democratic despre urgențele pe care, de îndată ce ajung la putere, le uită repede, începând cu cele referitoare la încălzirea globală și degradarea mediului; nici inegalitățile și formele de nedreptate (economice și societale) la care ei se adaptează și discriminările de tot felul (sexiste, rasiale) pe care le întrețin. Știm ce perpetuează aceste presiuni: relațiile de putere și dominație pe care principiile democrației, de la alegere la alegere, nu le pot inversa. Este inutil, cu alte cuvinte, să fluturăm astăzi steagul democrației fără a face un bilanț al motivelor legitime ale discreditării acesteia.
Și totuși…! Și totuși, peste tot în lume, putem măsura ce înseamnă în termeni foarte concreți privarea deliberată de drepturi și libertăți, pe care democrația ar trebui să le protejeze, și cât de mult violența care rezultă din aceasta (arestări arbitrare, închisoare pe termen nedeterminat, fraudă, procese trucate, deportări, eliminări fizice) este disproporționată față de cele, oricât de intolerabile, în care „democrațiile” se compromit. Este important să ținem cont de o geografie a protestului și a contestației, care separă
practic statele în care cel mai mic semn de opoziție te expune nu numai urmăririi penale, ci și mai radical, riscurilor vitale (în Rusia, în China, în India, în Iran, în Turcia, în Birmania, în Egipt și în multe alte țări încă) de cele în care de principiu este întotdeauna posibil să organizezi manifestări în stradă, să te exprimi în ziare și pe pânză, fără a avea teamă pentru libertatea personală și, cu atât mai puțin, pentru viață. „În principiu”, pentru că știm și cât de poroasă este această graniță și că nicio democrație nu garantează răsturnarea așa-ziselor forțe de securitate în factor de insecuritate. Regulile de drept nu sunt niciodată dobândite. Ele sunt întotdeauna susceptibile de a fi suspendate prin stări de excepție, al căror termen știm că rămâne imprevizibil. Recunoașterea acestui lucru nu este cu siguranță un motiv de a pune în discuție această linie de demarcație, aruncând, într-un fel, „copilul cu apa de baie”, așa cum mulți ar fi înclinați să facă, ci mai mult un stimulent pentru a măsura apărarea principiilor democratice, unde barajul care le protejează de eroziune este amenințat să cedeze. Iată de ce, în reflecțiile care urmează, ne vom strădui să arătăm cum războiul din Ucraina și amenințările, care cântăresc mai greu asupra statelor vecine, în frunte cu Republica Moldova – care, spre deosebire de Rusia, sunt „democrații” , fragile fără îndoială, dar totuși democrații –, ne impun, cu o urgență neașteptată, regândirea termenilor acestei separări dintr-un triplu punct de vedere.
I – Instrumentalizarea istoriei
Șiretenia puterii moscovite a fost, de la cucerirea Crimeei și secesiunea Donbassului, de a invoca istoria dintr-un unghi care a cauzat mereu nenorocirea națiunilor: acela al rădăcinilor și al apartenenței. Conform
propagandei sale, Ucraina și-ar fi avut mereu destinul legat de cel al Rusiei, iar independența ar fi fost doar un accident al istoriei, care ar trebui ștearsă, cu un pix înmuiat în sângele războiului, pentru a se reconecta cu firul acestei istorii comune. După această logică, rezistența poporului ucrainean nu ar exista, ar fi de neînțeles, întrucât s-ar asemăna cu negarea unei „istorii naționale” – în realitate „imperială” – de câteva secole. Să ne oprim o clipă asupra acestei invocări, sau, mai bine zis, asupra acestei instrumentalizări a istoriei, al cărei efect a fost întotdeauna menținerea războiului și imposibilitatea păcii. Pentru ce? Pentru că nu este nimic altceva decât un alibi al imperiilor, în Rusia ca și în alte părți, să refuze „coloniilor” – adică țărilor și popoarelor supuse jugului lor – apartenența la propria lor istorie, la cultura lor, limba lor și dreptul lor la independență, precum și un alibi al celor nostalgici pentru puterea pierdută de a-i revendica restaurarea și de a lucra pentru recuperarea sa.
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a fost o uniune numai de nume. Ceea ce ascundea această denumire, la fel ca noțiunile de „fraternitate a popoarelor” sau „prietenie între popoare”, semăna mai mult cu o relație de servitute și cu viclenia de exploatare sistematică a resurselor, după voința unei puteri centrale, cea a Moscovei, de esență colonială, decât de asistență reciprocă. Republicile erau sub control
și în fața puterii centrale răspundea, în fiecare dintre ele, primul secretar al partidului. Iată de ce, în 1991, independența a fost o eliberare. Pentru fiecare dintre republicile subjugate, a fost un nou început – o reapropriere nu atât a propriei istorii, în numele unui fel de „apartenență”, și nu atât a unei „identități naționale”, ci a destinului politic –, ceea ce a însemnat o ieșire din teroare, sclavie și minciună. De ce?
Pentru că, dacă în destrămarea Imperiului a lucrat o amintire, atunci nu a fost aceea de origine îndepărtată, ci cea a urmelor lăsate în fiecare familie de această teroare, această servitute și această minciună: foametea, deportările, execuțiile, umilințele. Și nu întâmplător stăpânul Kremlinului a muncit din greu în ultimii ani pentru a șterge această amintire și nu întâmplător interzicerea asociației „Memorial” a precedat doar cu două luni declanșarea războiului. Aceasta înseamnă că instrumentalizarea unei presupuse istorii vechi de secole s-ar fi bazat pe negarea istoriei contemporane. Ar însemna că Imperiul ar fi fost proslăvit, că istoria lui ar fi fost glorificată, iar prețul de plătit ar fi fost uitarea milioanelor
de victime.
(Traducere din franceză de Maria Ivanov. Continuare în numărul următor)
