Cred, Doamne, ajută necredinței mele
când toată caroseria acestui trup nu e decât sânge și gâlmă
și metropola s-a pitit sub mărăciniș.
Mai lovesc o dată, ca să fiu sigură
că s-a produs măcar o mică daună
și mai lovesc o dată
cu toată setea, ca să vadă și ceilalți.
Candoarea nu e decât o profeție îmbucurătoare
care nu se mai arată de-atâta timp. Cui îi trebuie.
Noi avem mințile limpezi.
Noi ne întindem unul lângă celălalt pe criblură și așteptăm.
Noi spargem între dinți orice sentiment de siguranță.
Unde mai pui și candoarea.
Cred, Doamne, ajută inimii mele slăbite
să trăiască într-o rețea privată
și să se desfacă din ea numai buchete de salvie.
Să nu te temi, îmi zic, să nu dai semne de slăbiciune,
până acum ai trăit din plin gloria ușilor deschise, ți-ai conceput
propriul algoritm. Ai văzut felul în care
un trup se deschide în fața convingerii că nimic rău nu se va întâmpla.
Totul funcționează conform planului, până
când pierzi controlul.
