Este o vorbă care zice așa: „În viață trebuie să clădești o casă, să faci un copil și să sădești un pom”. Când mergi pe ulițele pustii, te poți întreba: și la ce ajută? În satele de pe Prut sunt ogrăzi în care au fost construite și două, trei case. Să trăiască la un loc trei generații. Acum sunt pustii. Bătrânii au murit, copiii au plecat, nepoții nu au vreun motiv să revină. Din pomi cad mere, pere, prune, gutui. Nu mai are cine să le culeagă.
Cimitirul din Dumeni este chiar capătul lumii noastre pământene. Satul e ca și mort. Ulița care dă spre cimitir are pe stânga și pe dreapta case albastre. Și ele își dorm somnul de veci. Și cei care le-au construit. Singura diferență e că ele însele vor intra în pământ. După ce au murit stăpânii, geamurile le-au fost acoperite cu coli albe ori tapet, iar ușile – bătute în cuie ori puse lacăte de-a căror cheie nimeni nu va ști vreodată.
La intrarea în micul cimitir, deși mi se pare cumva mai mare decât satul celor vii fie și prin densitatea crucilor, este o lespede albă. Pe ea este așezat, parcă între două lumi, cel adormit pe veci, înainte să fie coborât în groapă.
Astăzi a fost un fel de zi de piață. Unul dintre paradoxurile globalizării este următorul: nu vei găsi aproape niciodată în magazinele din Moldova mere de aici, ci aduse de la dracu-n praznic. În schimb, bananele din diferite țări – cu care nu știu dacă există legături diplomatice – ajung întotdeauna la capătul pământului, la Dumeni. Aproape de neconsumat, dar ajung. Au mari iluzii cei care încearcă să vândă ceva la capătul lumii. Aici, Cristofor Columb ar avea mai multe șanse cu mărgelele lui de sticlă, unele albastre.
Am vrut să beau o cafea. La piața improvizată erau pachete cu cafea. Dar unde să o prepari? Cică la magazin s-ar găsi un automat de cafea. Când treceam pe lângă ea, Prăvălia – așa se numește – era mereu închisă. Azi e deschis. Minune! Întotdeauna m-am întrebat cum e gustul cafelei în diferite locuri pe globul pământesc. E același. E gustul globalizării. Dar aici, la capătul pământului, gustul e mai sofisticat. Automatele de cafea nu sunt date la gunoi când nu mai oferă концентрация. Sunt aruncate din sat în sat, până la capătul lumii. Mațele lor pline de zaț și praf de lapte oricum vor umple paharele de carton cu ceva care va avea o urmă de gust. Am rupt dintr-o curte – nu știu de ce – un trandafir. Am zis că îl voi oferi unei femei în Duruitoarea – e păcat de floare –, încercând să cumpăr altă cafea de la magazin.
În Dumeni, aproape nu mai există copii. La piața improvizată, pe uliță, erau câteva femei. Întorceau pe toate părțile subiecte globale, dar niciuna nu ar fi putut să îți spună, să zicem, ce este iubirea, fericirea, dragostea. Nici măcar femeile care aveau doi, trei, patru copii. Știu să îți spună ce este viața, dar vor ridica din umeri dacă vor trebui să definească iubirea, dragostea. La capătul lumii sunt mai multe fructe exotice aduse cine știe de unde. Dar cuvinte ca „fericire”, „dragoste”, „iubire” nu au aici înțeles.
Mă gândesc că aici, la capătul lumii, singura schimbare o reprezintă anotimpurile. Deși, îmi dau seama, și ele mor, asemenea oamenilor. Din patru anotimpuri au rămas două.
Este capătul lumii. Satul-cimitir Dumeni. Aici poți doar supraviețui. Unii ar folosi – cred – greșit termenul „a trăi”. Doar dacă uiți de viața ta anterioară. Ca să supraviețuiești, în Dumeni este obligatoriu să nu ai vreo legătură cu lumea exterioară. Orice imagine la televizor, orice voce omenească la radio îți poate dăuna. Te poate duce cu mintea dincolo de capătul lumii. Îți poți face planuri, poți folosi cuvântul „viitor”, îți poți crea iluzii.
Plec la Duruitoarea Nouă. Cafeaua are gustul dat de mațele vechi ale aparatelor care de mult timp trebuiau date la gunoi. Fata spune:
— Când cerem să fie reparat, firma vrea să ne dea mai multe fise. Mergeți la Zăicani.
Undeva la Zăicani, cafeaua e acceptabilă. Între cele două sate sunt nouăsprezece kilometri. Caut nouăsprezece motive pentru care aș putea reveni vreodată. Găsesc doar unul.
