Cred că scriitorilor le-a revenit dintotdeauna în vremuri de criză menirea nu atât de a da soluţii, ci de a sugera de fiecare dată, prin literatura lor și prin luările de poziţie extraliterare, că există o cale, o ieșire fericită din situaţie și că binele, cum spunea Marin Preda prin vocea personajului său, Ilie Moromete, ,,nu a dispărut niciodată din omenire“. Literatura este prin însăși condiţia ei un simbol al păcii. Sub semnul secundarului (ne amintim incitantul studiu al lui Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului…), al detaliilor care fac diferenţa, esteticul continuă să se plaseze, chiar și când punctează aspecte de morală, pe terenul gratuităţii, ceea ce nu înseamnă evazionism, ci doar un mod de a pune altfel problema: literatura bună ajunge la rezolvări și răspunsuri pertinente camuflând abil în ficţiune (și memorialistica are ficţiunea ei subiacentă…) drumul către acestea, făcând descoperirea lor să pară un bonus. Scriitorul știe, însă, și cum să își exprime tranșant un punct de vedere, dar el va glisa mereu către această poziţie a marginalităţii care ea, tocmai ea asigură o perspectivă privilegiată asupra crizei. M-au bucurat mult iniţiativele venite în aceste zile din spaţiul literar-artistic. Radio România Cultural, spre exemplu, a propus proiectul ,,Rugă pentru pace“, difuzând un fragment literar în care Ana Blandiana a citit un fragment din Ultimii martori, romanul laureat cu Nobel pentru literatură al scriitoarei ucrainence Svetlana Aleksievici, care citează o secvenţă din Dostoievski despre lipsa de sens și viabilitate a unei lumi perfecte la temelia căreia ar sta lacrima cât de mică a unui copil nevinovat.
Tot la Radio România Cultural i-am ascultat pe scriitorii Miruna Vlada și Bogdan Ghiu vorbind despre apelurile la pace ale PEN România, PEN Ucraina și PEN International. Însăși iniţiativa revistelor literare (Observator Cultural, Timpul Chișinău și probabil și altele) de a-și consacra numărul curent culturii ucrainene este un semn bun. Optica asupra istoriei și a evenimentelor în plină desfășurare pe care scriitorii o exprimă inclusiv prin articole în reviste literare, dar și prin texte în volume colective (Norman Manea, de pildă, a contribuit și el cu un text în volumul colectiv Le Grand Tour. Autoportret de l’Europe par ses écrivains, apărut la Paris pe 2 martie a.c.) cântărește, în economia acestui context social-istoric dramatic, la fel de greu ca opinia unui expert în geopolitică sau a unui analist militar, fiindcă scriitorul nu este doar un împătimit al bibliotecii: datorită literaturii (ca autor și ca cititor de literatură deopotrivă), el are intuiţia nuanţelor, a detaliilor care dau adeseori adevărata măsură a tragediei, reabilitează ,,nesemnificativul“ și găsește în acesta chei nesperate de ieșire din criză.
