E șase dimineața. Andrei Miron deschise ochii și răsuflă ușurat. Era doar un vis. Un vis care sub diferite forme îl urmărește de aproape patruzeci de ani. Visase că era militar în Afganistan și că trebuia să fie trimis acasă. Doar că avionul ba era doborât, ba nu mai venea. Întins în pat, vedea prin ușa deschisă uniforma plină de decorații pe un umeraș agățat de perete. Se ridică și trecu în camera din față. Ajuns în fața uniformei, i se părea că e asemenea unui ofițer care inspectează ținuta unui soldat. Se așeză pe canapea și luă albumul plin cu fotografii din Afganistan. În cele mai multe apare el. În altele, doar camarazii din armata sovietică. Unii au murit chiar acolo. Nu era voie să se facă fotografii. Toate aparatele de fotografiat erau pradă de război. Fotografiile le făceau unii camarazi mai pricepuți, le developau și le împărțeau. Cenzura militară lăsa să treacă fotografiile puse în scrisori. Doar acele fotografii în care zâmbeau, erau înarmați, totul părea liniștit și bine, ca într-o reclamă pentru înrolare. Acasă, nimeni nu știa câți mor acolo. Fiecare soldat trimis în Moldova în sicriu de zinc, la fel și pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, era prezentat ca un caz tragic, dar accidental. Andrei Miron se ridică și luă de lângă masă o servietă neagră cu cifru. În ea sunt cele 150 de scrisori trimise din Afganistan părinților. Pe parcursul a doi ani. Toate seamănă, ca și cum ar fi un mesaj-tip: „Salutări din Kabul! Vă scrie fiul vostru Andrei. Totul este bine. La voi cum e? (…)”
Nu putea scrie altceva, pentru că scrisorile ar fi fost oprite. Odată, înainte de luptă, scrisese zece scrisori. Le dăduse unui coleg:
— Dacă cumva mor, tu ai să trimiți la câtva timp încă o scrisoare la mine acasă. Să fie părinții liniștiți.
În 1983, când a fost înrolat, avea doar 18 ani. A făcut pregătirea pentru Afganistan în Așgabat, capitala Turkmenistanului. Oare câți știu că numele turkmen al orașului se traduce prin „Orașul dragostei” (așg – „dragoste”, abat – „oraș”)? Da, pentru el era orașul dragostei de viață. La Kabul a înțeles cât de scump este minutul în viața omului. Fiecare minut era acolo ca o zi adăugată vieții. Pregătirea lor a durat șase luni. Mai mult le vorbeau de Brejnev, de politică. Afganii erau pregătiți o lună doar în tabere din Pakistan. În confruntare nu conta decât pregătirea militară, nu și ideologia. Își amintește exact prima zi în Kabul. Exact când au coborât din avion, afganii începuseră să tragă. Imediat s-au aruncat la pământ. Acolo totul le era ostil. Fiecare al doilea om – avea să constate – era dușman. Trebuia permanent să întorci capul. Chiar dacă în spate era numai un copil afgan. Mulți soldați muriseră doar pentru că au trecut mai departe zicând: „E doar un băiat de vreo șapte ani. Ce poate face el?” Acei copii nu aveau jucării. Nu erau precum băieții de pe alte tărâmuri, cărora le place să se joace de-a războiul. Acolo era război și conta cine trage primul. În acei doi ani a înțeles că Afganistanul nu poate fi cucerit. Puteai să îl străbați dintr-un capăt în altul, dar nu îl puteai cuceri. Au văzut mai târziu și americanii. Afganii stăteau vara în munți, organizau ambuscade. Iarna coborau, iar lupta continua sub alte forme. În Al Doilea Război Mondial era mai simplu. Armata înainta și dușmanul era în față. Aici însă, puteai trece prin zece case nelocuite, și de undeva, din spate, primeai un glonț.
Au fost perioade în care a făcut parte din echipajul de cinci al unor mașini blindate. Uneori erau ineficiente, pentru că nu știai de unde se trage. Erai țintă sigură. În luptă, în lipsa blindatelor, trebuia să te adăpostești imediat după o piatră și să nu ridici capul pentru nimic în lume. Da, minutul de viață era scump de tot. După pietre, dacă mai bătea și vântul, tot praful acela se făcea precum betonul. Trebuia să ții gura închisă, să îți protejezi ochii. Iar vara, temperatura urca la peste 50 de grade. În condițiile astea trebuia să lupți pentru minutele din viața ta. Unii soldați cuprinși de teamă încercau să dezerteze. Unde să fugi? Era moarte sigură. Erau judecați și primeau doi ani de batalion disciplinar, iar dacă scăpau cu viață, reluau armata exact din ziua în care hotărâseră să fugă. Nu îi venea să creadă când a fost anunțat că va fi lăsat la vatră. 23 octombrie 1985. Fusese trimis în armată într-o zi de Paște. Cu doi ani în urmă. Poate și asta i-o fi salvat viața, deși în acele vremuri erai obligat să crezi în partid, nu în Dumnezeu. Dar în Afganistan credința în ideologie era moarte sigură, în timp ce credința în Dumnezeu îți putea salva viața. Poetul Iosif Brodski, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, avea în eseul intitulat Mai puțin de o unitate următoarea afirmație despre armata sovietică: „Armata este cea care face din tine un cetățean. Fără ea, ai avea o șansă, infimă, să rămâi o ființă umană”.
Acasă, la Văratic, a ajuns în noapte. Rudele au venit atunci să îl vadă. Mama l-a dezbrăcat de uniforma plină de decorații pentru vitejie, să vadă dacă nu a fost rănit. Tatăl albise. El asculta Europa Liberă și știa de acolo că războiul din Afganistan nu este o știre pozitivă ca oricare alta la Radio Moscova. Mulți dintre cei care au scăpat cu viață din Afganistan au pierdut acasă lupta cu viața din cauza traumelor. Nu exista, ca în zilele de-acum, consiliere psihologică. Te-ai întors? Treci la fabrică, la colhoz. Asta era consilierea. El a rezistat, s-a căsătorit cu cea care îl așteptase, au trei copii. Comoara lui. Ține legătura cu ceilalți veterani. A ridicat în Văratic un monument în memoria celor căzuți în Afganistan. I se pare că nu au trecut aproape patruzeci de ani, ci doar acel minut de viață atât de scump.
Andrei Miron închide albumul, îndeasă înapoi scrisorile în servietă. Privește pe geam. Vremea este frumoasă. E început de septembrie, anul 24, secolul XXI. Trebuie să meargă în livada de meri, să strângă ce se mai poate. Anul a fost mai secetos ca niciodată. În livadă, oamenii vorbesc despre viață, despre greutăți. Îi aude și zâmbește cumva. Orice greutăți ar fi în viață, e bine că este pace, pentru ca nimeni să nu afle cât de scump este minutul trăit. Nu anul, nu luna, nu săptămâna ori ziua. Minutul
