Am ales să scriu despre două cărți care, la o primă răsfoire, ar părea să nu aibă multe puncte comune. Numai că ambele vorbesc, parcă prin aceeași voce, când răgușită, când de o limpezime cutremurătoare, despre succesiuni de experiențe tragice, dureroase, contextualizându‑le, ce‑i drept, diferit. Ambele volume încearcă să reașeze fragmentele unei realități de mult disfuncționale, cât să‑i dea un sens, s‑o facă din nou valabilă. Numai că niciunul dintre autori nu reușește.
Ce va rămâne?, placheta Adelinei Labic‑Lungu, apărută anul acesta la editura Polisalm, este un volum pe cât de curajos și maximalist estetic, pe atât de tensionat și bine strunit discursiv și compozițional. Universul construit, implicit descris de autoare se delimitează de cronotopii obișnuiți, formând un spațiu naturalist în esență, marcat deopotrivă de crize individuale și derapaje sociale, colective. O poezie care bifează și trauma, și recăpătarea forței. O poezie ca un soldat care se ridică de la pământ, se scutură și merge hotărât mai departe. Spre ce se îndreaptă numai el poate ști.
Poeta oscilează între două ipostaze. Aceea autobiografică, vorbind nu numai despre și pentru sine, ci metabolizând vocea mai multor generații și eliberându‑se cu succes de orice giumbușluc de execuție: „mama îmi spune că bunica mea/ când era mică a avut și ea visuri/ însă bani nu prea/ norocul ei că avea și ea o bunică/ care știa că pentru orice vis/ nu îți trebuie decât o bucată de mătase/ și o foarfecă bine ascuțită/ de un bunic care nu se lăsa mult rugat/ căci se bucura că poate și el să răsfețe/ un copil care văzuse mai multe vaci decât oameni”, precum și aceea a observatorului care nu poate, în niciun fel, interveni și schimba cursul realității respective: „Insula aceasta improvizată/ Din mijlocul Senei/ Pe care e instalat un pian ce arde în flăcări –/ Chiar se întâmplă ceva!/ Noi am avea oare curaj/ Să ardem ca o torță pe o insulă improvizată în mijlocul Senei?”
Dincolo de asta, o altă temă pe care Adelina Labic‑Lungu o frecventează în acest volum este aceea a războiului, o temă tratată, așa cum menționasem anterior, atât din punct de vedere individual, cât și din punct de vedere colectiv. O boală care cuprinde mai întâi un om, apoi se întinde asupra tuturor, imobilizând, destructurând, omorând tot ceea ce găsește viu.
Războiul a fost o temă asimilată imediat în literatura ultimilor trei ani și, din punctul meu de vedere, instrumentalizată excesiv la nivel estetic, neglijându‑se dimensiunea profund dezumanizantă în favoarea explorării unor potențialități poetice goale, lipsite de fundament. O temă devenită prea repede mai mult formală decât etică. Nu este și cazul cărții de față. Autoarea își echilibrează de minune discursul, păstrând o anumită zonă neutră, de perfectă luciditate: „Într‑o dimineață de sâmbătă/ am ieșit din spitalul de nebuni. Ceilalți rămași aruncau de la ferestre/ avioane din ziare./ Un ochi mi‑a căzut la picioare./ Ion striga:/ –Libertateee/ La poartă mă așteptau doi maidanezi./ Într‑un buzunar țineam strâns scrisoarea/ pe care mi‑a dictat‑o Ion/ pentru fiul său/ de pe front”.
Altfel, repertoriul tematic al poetei este mai vast decât atât. Este un volum al anxietăților de tot felul, pe care autoarea le manipulează după bunul plac, făcând din ele și decor, și personaje, dar și armă de autoapărare. Nimic nu scapă acestui ochi vigilent. Totul este supus observației.
Discursul confesiv al Adelinei LabicLungu este dublat, în cazul cărții de față, de o voce tonică, dar tăioasă. Garda nu se lasă jos nicio secundă. Există o strategie foarte bine gândită și foarte coerent pusă în practică aici. Componenta vizuală și cea afectivă lucrează de minune, una cu resursele celeilalte, rezultând acest volum când hipnotic prin glacialitate, când vibrant prin forța confesiunii. Ce va rămâne? este o carte a vulnerabilităților care nu pot fi ascunse. Nu au de ce să fie ascunse. O carte alimentată deopotrivă de speranță și de resemnare. O carte ca un om mort pe care nu‑l lasă nimeni să se odihnească:„gândurile nu îmi mai încap în gânduri/ chiar se întâmplă ceva/ nu îți mai încap în stomac/ și nici în cap/ ies/ prin crăpăturile feței/ ca o cobră/ și mușcă/ plimbându‑se ca un cal scăpat din căpăstru”.
Nu multe sunt cărțile care s‑au confruntat, în ultimii cel puțin cinci ani, cu ochiul circumspect al unui public ce nu se lasă, sub nicio formă, convins. Despre tânărul Alexandru Constantin Popescu și debutul său postum, Iluzia Popescu (editura Junimea, 2024), s‑au rostit tot felul de cuvinte de laudă încă de la apariție, dar îngrijorarea că o astfel de carte este numită unul dintre cele mai bune debuturi din ultima vreme dintr‑un soi de emoție dictată mai degrabă de biografia autorului decât de poezia propriu‑zisă poate fi, foarte ușor, demontată, după cum urmează.
Cartea se împarte în trei secțiuni – carne și nerv, ca două jaluzele peste ochi, Iluzia Popescu –, fiecare secțiune constând în douăzeci și șase de texte. Avem de‑a face cu o poezie nu a strigătului după ajutor, cum am putea crede. Ci cu o poezie a asimilării suferinței în care trauma, durerea, lipsa nu sunt numai internalizate ca mai apoi să fie livrate drept material poetic. Ci persistă în acest volum, încă de la început, imaginea clară a unui subiect poetic care‑și mușcă obrajii încercând să tacă cât mai mult. Să lase la vedere cât mai puțin. Să facă orice se poate ca să nu deranjeze. Nici prin prezență, nici prin suferință: „Niciodată nu știi cine o să‑și/ încheie conturile cu viața/ diseară/ în troleibuz/ oamenii se țin cu mâinile de bare,/ de scaune, de curele și se agață/ de viață/ dacă ai ști asta/ dacă ai gândi/ dar tu nu gândești,/ tu nu știi că fiecare își alege propriile/ unelte de tortură (…) nu‑mi mai spune ce să fac/ o să decid singur când vreau să‑mi pun/ lațul în jurul gâtului/ de rușine și vinovăție încă n‑am scăpat”.
Autorul deconstruiește suferința nu ca urmare a unor acțiuni și alegeri, ci ca latură identitară per se, proiectând totul nu doar asupra unui sine fragmentat, lipsit de speranță, ci asupra unei întregi generații, explorându‑i toți cronotopii. Sinuciderea, depresia, alienarea, chestiuni pe alocuri contrapunctate de note candide, cum se întâmplă în textul despre viziunea unei fetițe asupra lumii, viziune ce nu coincide deloc cu cea atent construită (și trăită, deopotrivă) a autorului. Chiar și dragostea, foarte departe de a fi idealizată, apare mai degrabă ca resursă precară, totuși vitală, pentru înfruntarea acestor surpări. Iluzia Popescu lucrează cu instrumente precum este contrastul, reușind să pună în lumină unele chestiuni fără ca măcar să fie necesar să le rostească. Acolo unde este lipsă, este nevoie. Unde este dragoste, va fi, involuntar, și moarte: „câinii latră înnebuniți/ în întuneric/ și mă rog să aibă lanțuri/ dragostea noastră era ca Cecenia condusă de Dudaev/ azi e doar un animal penibil care/ se plimbă singur în beznă și/ acidul îi bolborosește în piept”.
Nici mobilitatea discursului nu este ușor de trecut cu vederea. Autorul pare să se muleze perfect pe realitățile pe care le (de)scrie. Asta face din această poezie una autentică, viscerală, dar complexă. Menționasem, despre cartea anterioară, că nu se lasă garda jos nicio secundă. Nici Alexandru Constantin Popescu nu lasă garda jos. Deși discursul este, în mare, acela al unei persoane care știe tot ce s‑a întâmplat și tot ce urmează să se întâmple, nu există la mijloc nici lamentare, nici autocompătimire. Această alegere, stilistică, până la urmă, a autorului, de a evita posibila tentație a unui discurs autoreferențial patetic este aproape echivalentă cu o poziționare etică: chiar dacă există vulnerabilitate la mijloc, ea este expusă, dar nu transformată în spectacol. Autorul reușește să‑și controleze inflexiunile vocii. Deși realitatea interioară interferează cu cea exterioară, nu o transformă decisiv: „Primele tramvaie își fac apariția./ E dimineață./ Lumina palidă e crudă și rece./ La stația în care cobor/ deznădejdea mă așteaptă tăcută/ și răbdătoare”. Și încă: „Dragostea mea,/ tu sau oricare dintre voi/ mi‑am dorit să mă ții de mână/ să‑mi alini ultimele zile/ și n‑ai vrut/ niciun mesaj,/ nimic, nimic./ Iubirea e un animal gâfâind peste/ alt animal”. Iluzia Popescu merită, din punctul meu de vedere, toate cuvintele de laudă cu care a fost întâmpinată. O carte ce ar trebui să ajungă cât mai departe.
Ambele cărți propun, așa cum scriam la început, o anumită poetică a apropierii de moarte. Ce va rămâne? o tratează mai degrabă prin observarea unui context istoric violent, care degradează. Iluzia Popescu o tratează prin interiorizarea ei lucidă.
