Prin volumul Epitafuri pentru scriitorii prieteni, poetul Boris Marian dă dovadă de o profundă empatie vizavi de colegii trecuți la cele veșnice. Respectul și admirația sa pentru ei, asemeni flăcării lumânării de adio, pâlpâie în texte inspirate, evocând chipul și opera protagoniștilor.
Șocul și regretul pierderii sunt metamorfozate de poetul îndurerat în rânduri de o expresivitate aparte – triste, dar nelipsite de lumină: „Simplu ca suflarea,/ Frate cu pământul” (Verde sălcioară. Amintire despre Ion Bolduma); „La vorbă molcom, în mișcare lin,/ Copil timid în lumea cea modernă” (Omagiu lui Gheorghe Vodă); „Un om ca un cântec duios/ […] În proză poet pân’ la os” (In memoriam Victor Dumbrăveanu).
Ochiul atent al poetului a surprins atât momente de vârf ale creației prietenilor/ colegilor săi: „Druță‑al nostru/ […] A devenit și gânditor al lumii” (Post‑mortem lui Ion Druță); „[…] crește‑n urmă‑un crâng/ De cărți ce le‑ai sădit cu sete” (La moartea lui Anatol Ciocanu); „A noastră limbă nu se pierde,/ Căci spadă tu i‑ai fost și scut” (În memoria lui Alexandru Gromov), cât și suferința lor în lumea plină de provocări și pericole: „Nu i‑a iertat «politbiroul» hulpav/ Nici micile păcate și erori” (Omagiu lui Andrei Lupan. La 110 ani de la naștere); „Prin torturi, prinsori sinistre/ Ți‑ai croit, poete, calea” (Baladă transnistreană. Cântare post‑mortem lui Nicolae Țurcanu); „Dar câte rele, chiar și‑n zile grele,/ Primit‑ai de la «drugi» în ghilimele” (Bocet pentru Serafim Belicov).
Deși vizează evenimente tragice, poeziile lui Boris Marian, prin patos, vivacitate, seninătate și ironie amară, lasă impresia unor imnuri de biruință a vieții asupra morții, imnuri brodate pe „prosoapele durerii”.
Baladă transnistreană
Cântare post‑mortem lui Nicolae Țurcanu (1918‑1985)
Boris Marian
În memoria poetului‑martir transnistrean Nicolae Țurcan, autorul celebrului poem „Bună ziua, Românie!”, publicat în perioada guvernării românești în Transnistria (1941‑1944), pentru care a ispășit o pedeapsă de 10 ani de detenție în GULAG‑ul sovietic.
Nistrule, cu apă vie,
Spală‑mi baștina pătată…
Bună ziua, Românie,
Iar adio niciodată!
Din Carpați mi‑adusei mie
Vorba mamei ne‑ntinată…
Bună ziua, Românie,
Iar adio niciodată!
Prin torturi, prinsori sinistre,
Ți‑ai croit, poete, calea,
Ca să‑ți aperi graiul, Nistrul
De atâta‑nstrăinare.
Visu‑ți împlinit pe‑o clipă
L‑ai zărit în zori odată,
Însă țara ta, în pripă,
Te‑a lăsat bătut de soartă.
Și, murind ca ciocârlia
Pe un țărm, în holda coaptă,
Împreună cu câmpia
Îngânai cel vers în șoaptă:
„Bună ziua, Românie,
Iar adio niciodată!”
(16 august 2010, la 25 de ani de la moartea
poetului)
