Ce faceți / ce întreprindeți pentru ca o relație de prietenie să dureze în timp?
Pe ce fapte întemeiați această prietenie?
Ce sacrificii faceți în numele prieteniei?
Într‑o lume instabilă, ca cea în care trăim azi, ce rol poate avea prietenia?
Anda Vahnovan
Pentru ca o prietenie să dureze în timp trebuie alimentată, cu siguranță. Însă dozajul e diferit pentru fiecare, pentru că și consumul este diferit pentru fiecare în parte. O prietenie care, aparent, se vrea a fi omniprezentă în viața celuilalt, poate fi sufocantă. Un prieten simte cumva, fără cuvinte, limitele peste care să nu treacă, să‑i permită celuilalt să respire. Acesta este un aspect pe care îl consider vital. Și un alt aspect pe care țin să îl punctez – sunt perioade în care e nevoie de mult sprijin, de încurajări, de o simplă prezență sau tăcere în preajma acelui om, dar asta nu înseamnă că acel om îți îndatorat toată viața. Sprijinul adevărat se oferă fără a‑l împovăra pe celălalt.
O prietenie se întemeiază pe o rezonanță umană, solidaritate pură, empatie și dorința de a împărtăși bucurii și necazuri. De cele mai multe ori, am observat, oamenii care au împărțit același greu, sărăcie, pierdere sau durere, sunt legați mai strâns pe viață. Dar și pe sinceritate pură se întemeiază o prietenie, pe critică constructivă – să ai curajul să‑i spui unui om pe care îl consideri prieten lucruri care ar putea să nu îi placă cum sună, dar să fie spre binele lui. Și asta nu e ușor.
Ținând cont că în ziua de azi suntem în era vitezei, simplul fapt că rupem din orele de odihnă și somn pentru a sta până târziu de vorbă este deja un semn că acel om îți e prieten. Să parcurgi distanțe lungi pentru a‑i fi alături într‑o zi importantă, să fii acolo când nu ți‑a cerut să fii, dar tu știi că trebuia și fără să ți se ceară, și, cel mai important, să știi să îl asculți fără să îl judeci.
Nu doar lumea e instabilă, viață însăși în instabilitatea ta te poate lăsa, la un moment dat, fără rude, copii sau soți alături și atunci rămân ei, prietenii. Poate, singurii oameni pe care i‑ai ales conștient și i‑ai ținut alături fără niciun alt interes decât că vă simțiți bine împreună. Și asta nu e puțin.
Liliana Valeriu Rusu
E aproape iarnă. Azi‑dimineață au căzut deja primii fulgi. Simțim tot mai acut nevoia de căldură, de îmbrățișări sincere, de prieteni loiali. În scurtul moment de contemplare prin geamul de la bucătărie, am realizat cât de mult avem nevoie de oamenii care rămân, de prietenii care nu se sperie de iarnă, nici de distanțe, nici de tăceri prelungi. Gândul m‑a dus peste distanțe și vremuri, mi‑am făcut un ceai și am stat de vorbă cu mine, Liliana de acum, dar și cea de altădată. Am schimbat două vorbe virtuale cu prietenii de‑o viață și cu cei recenți. De la unii am primit imediat un semn, alții nici acum nu mi‑au răspuns. Le mulțumesc tuturor și nu‑i judec pe niciunul. Nu mereu am fost în stare de asemenea reacție. Cu timpul a venit această înțelepciune în atitudine și așteptări.
Pentru mine o prietenie sănătoasă, trainică se construiește nu din vorbe mari, dar din gesturi mici, repetate cu grijă, din mesaje trimise atunci când simt că celălalt are nevoie, chiar fără să întrebe, din timp oferit fără grabă, din ascultare fără judecată, din sincerități spuse cu blândețe.
Toate acestea, în cazul meu, se întâmplă de cele mai dese ori, telepatic. Mi se activează al șaptelea simț. Și așa se face, că primesc, la rându‑mi, un apel, un mesaj de încurajare sau o îmbrățișare exact atunci când parcă mă prinde deznădejdea. Ce stă la baza unei prietenii? Cred că faptele reale: loialitate, respect, delicatețe în momente fragile, împărtășirea bucuriilor fără urmă de invidie și a necazurilor fără sâcâială și victimizare. Iar sacrificiile în numele prieteniei nu sunt renunțări dramatice, dar mai degrabă priorități așezate cu inima și sufletul. Eu sunt gata (și apreciez când este reciproc!) să‑mi schimb programul atunci când prietenii mei au nevoie de sprijin, am destulă răbdare să‑i înțeleg când greșesc și găsesc puterea de a‑i ierta când mă rănesc fără voie. Dar de cele mai dese ori eu am curajul de a le spune adevărul când nimeni altcineva nu îndrăznește. Și aștept, la rându‑mi, aceeași abordare. Se întâmplă, desigur, să nu fiu înțeleasă corect pe moment și‑mi este trist când unii preferă minciuna care nu doare în locul adevărului argumentat. Dar am dezvoltat o imunitate în timp la astfel de situații și le menajez cu emoție temperată.
