Totem
Erau zile din astea,
câinii treceau împrejur,
însemnând, săpând după oase.
Se întâmpla când și când,
și mai deunăzi chiar –
sau poate noaptea,
nu mai știu sigur –
se întâmplă să fie ultima –
sau poate prima,
tot nu văd bine cum –
din viața mea zi.
Am început să țip.
Pământul se retrase,
smulgându‐mi din țărâni rădăcina.
Seva țâșni în jos cu putere,
ca un jet de rachetă.
Trupu‐mi luă foc,
mistuindu‐mă…
Oare‐am visat?
– doar de sus mai puteam trage aer,
adânc, împingându‐l în resturi de fibre,
prefăcându‐le‐n oase goale.
Frunzele uscate căzură cenușă,
lăsând în urmă pene în vânt,
zbătându‐se să zboare…
Mă voi ruga din nou la aripi
să mă ridice de la pământ spre soare…
Acum o umbră vast se‐ntinde
în urmă jos la sol –
și peste tot mai mult lumini se‐aprind.
De unde toate vin?
Care‐i a mea? Eu care oi fi fiind?
