Întâlnirile întâmplătoare pe care Virgil Botnaru le consemnează în Motive de sîmbătă ridică arta sa poetică minimalistă la o cotă amețitoare. Am putea spune că o mare parte din poeziile din această carte – poate, cel mai bun volum al lui Virgil și una dintre cărțile semnificative ale generației sale – sunt ale unui martor care consemnează aparent neutru și detașat ceea ce vede și ceea ce aude, demonstrând nu doar că are un spirit foarte rafinat de observație, dar și o mare dragoste pentru oameni, pentru toți oamenii, oricât de umili ar fi, și pentru toate ipostazele cotidianului și realului, chiar și pentru alea dezagreabile.
Virgil vede și aude ceea ce, poate, cei mai mulți dintre oameni trec sub tăcere. Acolo unde oamenii își văd de drum, el se oprește și ascultă și aude, bunăoară, conversația telefonică a unei femei: „hai spune, cu ce-ar fi putut să greșească ea, ca el s-o bată așa de tare?” Întrebarea asta, concentrând în 17 cuvinte o dramă shakespeareană, este ca o lanternă aprinsă scoțând din întuneric o altă dramă, nenumită însă, dar care pare a fi la fel de răscolitoare: „O femeie care plînge, vorbind la telefon/ pe o bancă, în fața Spitalului Republican”. De acum încolo, poetul ține camera de filmat doar asupra femeii care vorbește plângând la telefon, făcându-ne pe noi, cititorii săi, să ne întrebăm de ce plânge această femeie: oare femeia bătută nu e fiica ei și oare cea care povestește toate astea nu trece sau nu a trecut prin același calvar? Toate aceste întrebări sunt doar sugerate, ele născându-se în capul cititorilor. Important e și locul unde aude poetul această discuție: în curtea Spitalului Republican. Iar ajunși aici, nu putem să nu ne punem o altă întrebare: dar ce făcea acolo? Poate, fusese în vizită la o rudă internată în spital? Sau poate că el însuși fusese internat? Ca să auzi acea discuție, oare nu trebuia să stai și tu pe o bancă din curtea spitalului?
Constatăm că nici femeia vorbind la telefon cu fața în lacrimi, nici poetul nu se grăbesc să părăsească spitalul, dar nu știm de ce. Ne putem însă întreba, iar întrebându-ne și acest lucru luăm parte la nașterea poemului și observăm cum un martor neutru și detașat, relatându-ne dintr-o parte drama a două femei – una pe care o vede și o aude și alta nevăzută, aflată la capătul celălalt al telefonului, cine știe în ce colț al țării sau al lumii –, devine personajul principal al textului, deși nu scoate nicio vorbă despre ceea ce i se întâmplă lui. Dar ceea ce i se întâmplă lui e și tema de bază a poemului, poetul reușind performanța, și nu doar în acest text, de-a se reprezenta pe sine prin lumea pe care o descrie atât de exhaustiv, în atât de puține cuvinte. Iată cum, deși nu ne spune nimic despre sine în poemul: „ce-ai mai făcut azi la școală,/ că și bluza ți-i murdară?…// titlu: O mamă ieșind cu fetița ei de mînă/ pe poarta școlii pentru copii speciali”, ne spune foarte mult. Ca să auzi această frântură de conversație, ar trebui să te afli și tu în curtea unei școli pentru copii speciali, dar cu ce ocazie? Din martor, din nou, poetul devine personajul principal al textului. În oglinda unei povești străine i-am putea vedea chipul răvășit. Poezia sa fiind a unei metanoia.
Rescriem o biografie nescrisă în aceste poeme, doar sugerată, sugestia fiind un corolar al artei sale poetice.
Mai remarcăm viziunea umanistă din Reels-uri, ciclul meu favorit din volum, și capacitatea rară a poetului de-a sugera că în spatele unor conversații banale se poate ascunde o dramă existențială ieșită din comun: „știi ce aiurea te simți, cînd și un bătrîn în baston/ merge mai repede decît tine?… // titlu: Un tînăr cu figură atletică, în cîrje,/ traversînd strada, alături de o blondă cu ochii verzi”.
Acest ciclu se încheie cu poemul unei ezitări caracteristice lumii de azi: „nu vă supărați, dar trebuie să închid!/ mă țineți de aproape o jumătate de oră!// titlu: Cînd intri în librărie cu 50 de lei în portmoneu/ și nu știi ce să alegi/ între Viața lui Isus și O istorie a diavolului”, deschizând orizontul cotidianului descris în poezia sa și spre o dimensiune metafizică.
