Motive de sîmbătă este cel mai recent volum de poezie publicat de Virgil Botnaru la Editura Prut Internațional. Cartea are trei părți, care reunesc poezii într-o coerență tematică bine articulată. Primul capitol, aer necondiționat, stă sub egida unui citat din Emil Cioran: „Tot ce este formulat devine mai tolerabil”. Un citat programatic, care reprezintă o cheie de lectură pentru textele din acest capitol, dar și din întreaga carte. Din nevoia de a „tolera” realitatea, de a o metaboliza și a îi supraviețui, evitând soluțiile găsite de Dima sau Victoraș: „lui Dima i-ai întins frînghie nouă/ în dormitor,/ lui Victoraș i-ai adus la poartă/ praf de pușcă”, eul liric „formulează” ceea ce simte și vede (p. 18). Găsește un „titlu” pentru propriile trăiri din prezent (în primul capitol), din trecut (în al doilea capitol: ieșiri publice, tot aici și o privire către ceilalți) și trăirile celor din jur (în al treilea capitol: reverberații). El alege să le vocifereze pe toate, căutând soluții, or, „nimic din ceea ce ni se întâmplă nu merităm, dacă nu știm, cîteodată, să ne bucurăm” (p. 7). Cartea se deschide cu poemul primul servit, pe un ton meditativ și reflexiv, ton menținut de-a lungul întregii cărți, care invită la introspecție, la identificarea unui sens, un poem care ne invită să îndrăznim și noi să ne spunem povestea. Oamenii au nevoie uneori să se oprească, pur și simplu, și să povestească: „să stăm și să povestim pe rând cum a fost,/ fiindcă sfîrșitul de aici se vede mai bine” (p. 7). Și chiar asta face eul liric – aruncă o privire asupra propriei povești, începând de la condiția de poet. Pe o notă ușor ironică, textul sugerează că poetul este condamnat la neliniște, așa cum fericirea nu pare a fi tocmai fertilă pentru creație: „istoria e cam parșivă cu artiștii fericiți” (p. 9). Iar întrebarea „dac-am trăi bine din poezie, pe ce ne-am mai plînge?” susține aceeași perspectivă autoironică. Apoi ne invită în intimitatea frământărilor sale, arătându-ne că chiar dacă ar trăi bine din poezie, mai ales că pentru el cuvintele sunt organisme vii, și le tratează ca pe „femeile frumoase – / dacă nu știi să le iubești, degeaba le visezi”, ar avea alte tristeți (p. 8), ar avea alte motive de întristare. Se identifică cu un păianjen și cu eforturile lui de a ieși din spumă: „de ce, Doamne, parcă îți bați joc de mine/ și nu-mi întinzi mîna să ies la mal?…” (p. 10). În metanie ni se prezintă portretul omului clasic mereu nemulțumit, mereu în căutare de mai mult și de mai bine. Dar și o conștientizare a ingratitudinii față de propria existență: „poate era mai bine/ dacă Dumnezeu ar fi dat/ aceste picioare unui nefericit/ în scaun cu rotile,/ că oricum stai toată ziua pe scaun și seara cazi de oboseală” (p. 11).
În capitolul ieșiri publice reflectorul este orientat către trecut și implicit către destinul înaintașilor și legătura cu ei. Un capitol care stă sub semnul unui citat din Ana Blandiana: „Ceilalți nu sînt decît tot atîtea proiecții în afară ale propriului eu […]” (p. 20). Prin urmare, și în ceilalți, în felul în care relaționează cu ei, tot pe sine se caută eul liric în această parte a cărții. Găsim aici o radiografiere a satului cu talentul său popular, cu răzbunare tîrzie, care ne amintește despre ciclicitate și despre legea bumerangului (p. 22, 23). Pe lângă conținutul semantic, remarcăm și un procedeu interesant utilizat de autor: acest capitol se construiește printr-o reluare și dezvoltare a anumitor situații de la un poem la altul. De exemplu, în poemul răzbunare tîrzie apare un personaj beat care ar fi trebuit cărat acasă, „dacă se găsea vreunul/ să-l ridice de subsuori” (p. 22). Acest motiv reapare în poemul Talent popular, unde aceeași imagine este reluată, personajul fiind purtat de Lenuța: „ei, n-ați văzut voi/ cum Lenuța lu’ dracu/ îl ducea de subsuori/ pe Valoghică al lui Buză-albă” (p. 23). La fel se întâmplă cu motivul văduvei în poemele fișă medicală și emoții fără rost (p. 28, 29). Această reluare nu este doar un procedeu stilistic, ci transmite ideea unei realități repetitive, tipice și uneori stagnante, unde personajele sunt variații ale acelorași destine sociale.
Capitolul care încheie cartea – reverberații – se deschide cu un citat din Goethe, care, la fel ca al Anei Blandiana, e orientat către celălalt, către omul din față. În mod semnificativ aceeași perspectivă are și autorul, înregistrând niște situații concrete din activitatea de zi cu zi de la TVR Moldova, cărora le dă un titlu, filtrând, astfel, realitatea brută prin „formulare”, ceea ce o face să devină „tolerabilă”: „hai spune, cu ce-ar fi putut să greșească ea,/ ca el s-o bată așa de tare?… titlu: O femeie care plînge, vorbind la telefon, pe o bancă, în fața Spitalului Republican” (p. 35).
Aceste trei capitole care compun Motive de sîmbătă propun variațiuni ale unui gest fundamental – acela de a înțelege realitatea prin cuvânt, fie că este vorba despre sine, despre ceilalți sau despre cotidian. Pentru autor scrisul nu este evadare, ci instrument de asumare a realității care îl înconjoară.
