Anul cinematografic 2025 s-a încheiat odată cu decernarea premiilor Oscar. 2026 e deja în toi, căci primul mare festival internațional, cel de la Berlin, și-a încheiat lucrările. Ursul de Aur a fost decernat filmului Yellow Letters (Gelbe Briefe) de Ilker Çatak. Poate, vom avea norocul să-l vedem în curând, dar pentru moment vom mai ramâne în 2025, un an deosebit de prolific și bun pentru cinefili, cu atât mai mult că ne mai rămân câteva „codițe” despre care încă nu am povestit cititorilor revistei „Timpul”. Până la apariția a ceva bun de văzut în 2026, vom continua să explorăm creațiile anului 2025, un milesim savuros și plin de arome deosebite.
Filmele pe care vi le recomand astăzi parcă nu ar avea multe în comun, deși sunt foarte asemănătoare. Ambele generează un sentiment abia perceptibil de nostalgie și tristețe, ambele ne invită la călătorii cvasiodiseice spre valori ancestrale și definitorii…
Dar să nu lungim vorba și să purcedem.
La Grazia (Paolo Sorrentino, 2025). Sorrentino este un veritabil roc-kstar al cinematografiei. E din categoria realizatorilor cu un adevărat fan-club și o mulțime de adoratori în toată lumea. E unul din foarte puținii realizatori cu un stil inconfundabil, precum poate fi un Wes Anderson, un Yórgos Lánthimos sau un Quentin Tarantino. Cel mai mare succes al lui Sorrentino, La grande bellezza (2013), i-a adus un Oscar pentru cel mai bun film străin, un Golden Globe, un premiu BAFTA, pomenind doar cele mai importante recompense. Pentru La Grazia realizatorul italian nu a luat niciun premiu major, dar se pare că a făcut totul pentru a le evita. Filmul a fost prezentat la Festivalul de la Veneția în august, dar lansat abia în ianuarie, atunci când pentru majoritatea premiilor zarurile sunt deja aruncate.
La Grazia este un exercițiu de reflecție asupra unor dileme morale aparent fără soluții: eutanasia și grațierea unor asasini. Și aceste dileme trebuie soluționate de un președinte italian, Mariano De Santis, cu o reputație impecabilă de om dur, dar just, respectat de toată lumea. Aflat pe final de mandat, sunt ultimele decizii pe care trebuie să le ia. Mai mult decât simple decizii: sunt „opere” care au menirea să-i încununeze bilanțul vieții, în care mai rămân ceva pete negre de soluționat.
O realizare impecabilă, o armonie cinematografică inegalabilă, un Sorrentino de cea mai înaltă probă! Ah, da: Toni Servillo a luat premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Veneția (Cupa Volpi).
Father Mother Sister Brother (Jim Jarmusch, 2025). Jarmush, oricât de mult s-ar strădui unii să-l prezinte drept un „mare”, la cei 73 de ani ai săi și 14 lungmetraje, nu are „decât” un Grand Prix la Cannes pentru Broken Flowers (2005) și un Leu de Aur la Veneţia pentru… Father Mother Sister Brother! O fi mult, o fi puțin, nu contează, cert e faptul că e considerat drept unul din părinții „cenematografului independent” din SUA și a colaborat mult cu actori celebri precum Bill Murray, Tilda Swinton, Adam Driver sau Roberto Benigni. Jarmusch, după ce a prezentat publicului în 2019 o comedie horror ilariantă și complet decalată, The Dead Don’t Die (care nu prea a funcționat, de altfel), revine cu o dramă care explorează criza relațiilor familale în societatea de astăzi. Father Mother Sister Brother este o trilogie. În prima parte, fiul și fiica își vizitează tatăl, pe care-l cred nenorocit și sărac, dar unele detalii ne lasă de înțeles că nu este tocmai așa, dialogurile ne sugerează că copiii nu știu nimic despre tatăl lor, iar acesta din urmă parcă așteaptă cu nerăbdare ca ei să plece… În partea a doua, o scriitoare celebră primește vizita celor două fiice ale sale. E o vizită anuală, un fel de ceremonial rece și formal, și înțelegem că „familia” se reunește doar cu această ocazie… Iar a treia parte ne prezintă o soră și un frate care vin la Paris, în apartamentul în care au locuit părinții lor, să recupereze câteva din obiectele personale ale părinților, recent decedați. Vom menționa o distribuție de vis cu Tom Waits, Adam Driver, Mayim Bialik, Charlotte Rampling, Cate Blanchett, Vicky Krieps, Sarah Greene, Indya Moore și Luka Sabbat. Filmul este lent, construit pe nuanțe, subînțelesuri, dialoguri cizelate și parcimonioase. Toate puse la un loc creează un sentiment de relații ciuntite, lipsite de esențial… De văzut și de gândit…
