„PAȘII MAMELOR NOASTRE” și „PAȘII TAȚILOR NOȘTRI” (Prut Internațional, 2020), antologiile poetice realizate de Daniela și Virgil Botnaru, reprezintă două universuri poematice formate în jurul unor nucleele tematice consfințite în literatură: maternitatea și paternitatea.
Volumul dedicat mamei/ maternității/ esenței materne adună texte foarte diverse ca structură poetică și ca modalitate de abordare a temei, începând cu autorii clasici până la poeții tineri, proaspăt debutați. Organizată și prezentată cronologic, această succesiune lirică ilustrează diferențele de viziune în materie de artă poetică, schimbările de program (estetic) produse de la o epocă la alta, oferind cititorului posibilitatea de a surprinde un curs de idei, de viziuni asupra spiritului matern. Concepția volumului nu se axează doar pe alinierea diacronică a unor texte selectate conform criteriului tematic, antologatorii au inclus autori exponențiali, opera cărora ilustrează fenomene literare specifice diverselor perioade istorice.
Astfel, în antologia „PAȘII MAMELOR NOASTRE”, vom citi atât poezie cu versificație simetrică, rimată, semnată de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga, Alexei Mateevici, Lucian Blaga și mulți alții, poezie modernistă, a unor autori ca Victor Teleucă, Ion Vatamanu, Magda Isanos, Andrei Ciurunga, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi și, desigur, Grigore Vieru. Poezia de tranziție (rebelă și intensă) a lui Eugen Cioclea pregătește terenul pentru o altă generație de poeți, prin versul de atitudine, dar și prin sinceritatea dezarmantă. Poezia optzecistă, metaforică și ușor retorică la Leonida Lari, Liviu Ioan Stoiciu, narativ-meditativă la Aurel Dumitrașcu ș.a., este continuată, în postmodernitate, de poeți care, deși eludează sentimentalismul și declarațiile afective în favoarea poeziei realului cotidian, se apropie echilibrat și lucid de temă, producând efecte nu mai puțin tulburătoare.
Imaginea mamei este poetizată în nenumărate moduri, este elogiată, sacralizată sau pur și simplu conștientizată în monologuri reflexive, ecourile vocii materne reverberând în interiorul copilului etern; în alte contexte, filiația este coborâtă din sfera abstractului ideal și fixată în concretul existențial, fără a cunoaște fisuri, oricât de mari ar fi distanțele și oricât de vitrege ar fi condițiile. Interesantă este și poezia care surprinde, în varia situații, experiența de a fi mamă, ca în poezia Elenei Vlădăreanu sau cea a Dianei Geacăr.
Antologia „PAȘII TAȚILOR NOȘTRI” ilustrează o istorie a imaginii tatălui în poezia mai multor perioade din literatura română. Dacă chipurile și tiparele interioare ale mamelor, conturate în poezia diferitor autori, comportă afinități sesizabile, deosebirile între textele din prima antologie constând mai cu seamă în artele poetice, atunci ideea de paternitate, stratul ontologic care susține această tematică și atitudinile față de tați diferă mult mai mult de la o generație la alta, dar și de la un autor la altul. Și nu doar atât: o bună parte din poezii, menționează antologatorii în notele introductive, „proiectează imaginea tatălui într-un context istoric concret: atrocitățile prin care a trecut neamul nostru – războaiele (şi de aici pierderea tatălui, pierderea fiului/a fiilor), foametea, deportările staliniste, migrația de azi, într-un cuvânt, a unui tată afectat de «teroarea istoriei»” (p. 5). Cu acest tip de poezie se deschide volumul. În succesiune cronologică, descoperim trăirea tragismului pierderii tatălui în poeziile lui George Coșbuc, Petru Zadnipru, Petru Cărare, Arcadie Suceveanu, Vsevolod Ciornei, Ion Stratan ș.a. Cea mai mare parte a poeziei care tratează tema paternității are ca pretext dureroasa pierdere a tatălui, constatarea și înfruntarea absenței lui fizice, a persoanei lui atât de sigur centrate în concretul existențial. Experiența de a fi tată, în schimb, este exprimată poetic foarte rar. Poezia „Chibritele” de Alexandru Petria oferă o imagine asupra relației tată-fiică.
Unele poezii reconstituie, în memoria individuală, secvențe care aureolează figura tatălui, altele îi abstractizează chipul și îl apropie, printr-o atitudine mai mult sau mai puțin pioasă, de Tatăl ceresc. O poezie care totalizează o multitudine de ipostaze paterne și de raporturi filiale cu tatăl este „Pașii taților noștri” de Mihail Vakulovski, textul care dă nume antologiei. Din categoria textelor care schițează acea relație tată-fiu pe care nici moartea nu o suspendă, în pofida regretelor, a unor visuri și momente neîmplinite, este „Tata n-a fost bătrân niciodată” semnată de același autor.
Constatăm, în fine, că atât prin eleganța cromatică și concepția grafică atrăgătoare, cât și prin consistență, aceste două antologii dedicate taților noștri și mamelor noastre își merită locul de cinste pe rafturile bibliotecilor noastre.
