Scriitorii se împart în mai multe categorii, una din ele, poate că și cea mai dificilă, are ceva comun cu boxul, pentru că este vorba de categoria greilor din toate punctele de vedere. Aceștia sunt inginerii cuvântului, poeți dobă de carte, unii „doca” în mai multe materii, cei care îmbracă cuvintele cu cele mai caraghioase, la prima vedere, și neîndemânatice țoale, rar cititor să le dezbrace fără să nu primească traume, răni, care și cicatrizate dor, dor lung și plăcut.
Unii încearcă, alții lasă, cei încăpățânați… rezistă, rumegând foaie după foaie, cuvânt după cuvânt, de multe ori se întorc și o iau de la început.
Țin în mâini placheta de versuri a poetului Mihok Tamas, cu titlul „biocharia ritual ecolatru”, un titlu care încă trebuie descifrat. M-am înglodat în două cuvinte care le întâlnesc pentru prima oară și e posibil să fie inventate de autor. După cum îl pune pe partituri Andrea Pop (coperta patru), cartea prezintă ceva mai departe de mirajul petrecerilor techno, al filmelor narcotice și de reveria tehnologică în care poezia mai recentă se tot lansează „like there’s no tomorow, în linie cu ultimele teorii eco, „biokharia. ritual ecolatru” e un ecosistem singuratic. Geneză și teritorii reinventate, meditații asupra lumii fără noi, o introducere convingătoare într-o posibilă poezie a viitorului.
Volumul este supradozat sau suprapoluat cu termeni conceptuali și cuvinte, la prima vedere draconice, care pot obosi nu numai ochii, dar și materia cenușie dacă nu este antrenată treptat în asemenea lecturi. Conținutul acestui volum de versuri nu-i decât un labirint în care poți rătăci la nesfârșit și să nu mai poți ieși din ruinele cuvintelor care zac mormane pe toate străzile (mă refer la cele aproape șaptezeci de pagini de text) ca după un cutremur devastator, care se dau cu greu la îmblânzire. Cred că multe săgeți s-au îndoit sau rupt, scăpate din arcul criticilor, ca până la urmă să i se găsească și acestui autor ac de cojoc. Unul din ei va fi și umila mea ființă care cu destulă răbdare va încerca să descoase aceste mici creații deschizând puțin câte puțin cutia Pandorei.
„Stratul de civilizații carbonizate unde zace îngropat umanul, din care nu au mai rămas inteligența și imaginarul modal, un thu expirat din care alții încearcă să reconstituie lumea uitată.” – V. Leac (coperta patru)
O să mă leg de câteva fraze, ce nu-mi aparțin, un thu expirat, din vietnameză thu se traduce colecție, adică o colecție expirată din care alții încearcă să reconstituie lumea uitată, e tocmai vorba de poetul Mihok Tamas care trudește anume în această direcție, de parcă nu mai există mâine. Ceea ce face autorul și drumul pe care l-a ales să meargă, tocmai scot în evidență calitățile acestei lumi uitate, dar nu de tot, o încorsetează în haine la care bretelele mai alunecă de pe umerii suavi ai gândirii. Ceea ce îi rămâne să facă, nu altceva decât cu fiecare vers, să i le pună la loc cimentând pe alocuri ideea că tot ce se naște are dreptul la viață. Vorbind despre creația poetului Mihok Tamas nu-ți poți permite bâlbâieli, că se observă din prima. A fi sau a nu fi rămâne pe seama cititorului select, acel cititor deprins să răscolească și să întoarcă pe dos, dacă trebuie, să pună la îndoială, dar verdictul să-i fie fără drept de apel. Tocmai asta și-i ține pe verticală pe acești scriitori. Ei duc o linie aparte în arta scrisului și este greu dacă nu chiar imposibil să le schimbi traiectoria, asta nu i-ar face mai fericiți. Acești mânuitori ai peniței rămân fideli sie și apoi la ceea ce iese de sub peniță, păstrând de fiecare dată subordinea. Textele lor sunt pline de metafore care ies la suprafață tocmai acolo unde nu te aștepți.
Deschid placheta la întâmplare, pagina 40, la poezia cu titlul „liană”. O citesc odată și începe să-mi placă, o mai citesc odată și începe să mă intrige, a treia oară cade balsam pe o rană despre care nimeni nici nu intuiește. Această poezie este un CV al autorului, aici îl vedem în carne și oase, îi putem pipăi carnea și îl putem pișca de o ureche ca să ne convingem că trăiește, știe să grăiască, nu irosește timpul fără de niciun folos.
liană
ne întâlneam la mijlocul drumului
și adunam balega tu înger eu mistreț
tu transparent eu colorat de o mână
de copil subnutrit
furcile noastre de fontă stratificau epocile
coloniale când înțepam miezul fierbinte
al pământului inima ne avertiza
duminica ne baricadam în porumbar
fluieram în fân furcile ne tropăiau
în urechi noaptea îți depuneai
aura pe fildeșul meu lactic
ne gâdila o tovărășie nebuloasă
Să zică acum cineva că această poezie e lipsită de sens, că strivește auzul, că nu face inima să bată cu putere, ar fi curată neghiobie. Această picătură de adevăr strălucește ca un bob de rouă în vârful unui fir de iarbă în care îți poți vedea chipul tridimensional, proiecție de care tu nici nu ți-ai dat seama până acum că există, dar îl mai poți atinge cu degetul și imaginea se va tulbura sau dispare dacă îl spargi ca pe o bulă de săpun. Eu aș lăsa acest bob de rouă să strălucească, apoi să se prelingă pe tulpina ierbii în țărână, în miezul fierbinte al pământului. Să ne gâdile auzul tovărășia nebuloasă a versului, care va încolți printre dinții furcilor noastre de fontă, să le ascultăm cum tropăiau în urechi, pișcându-ne nervii de cele mai vulnerabile locuri.
Poeziile din această plachetă se aseamănă cu niște vase comunicante, pagină cu pagină irigate cu filosofia cuvântului care prinde rădăcini într-un sol afânat la timp. Productul este modificat genetic și pe piața scrisului este din ce în ce mai întrebat anume de generația tânără care este mereu în căutare. Drept pildă poate servi Atelierul de scris „Vlad Ioviță”, unde se consumă poezie care iese din ramele clasicului, aici materia cenușie este înhămată să are acolo unde nu fiecare se încumetă să tragă măcar o brazdă.
Între timp mai deschid încă odată volumul la întâmplare, pagina 58 și, în oglindă, pagina 59, două poezii care chiftesc de intelect ingineresc. Magia cuvintelor rămâne aceeași și ea trece printre roțile dințate atingând dimensiunea granulelor pentru a fi mai ușor înghițite și mai ușor digerate.
Pagina 58, o poezie în care poetul caută o nouă formulă a aerului, o modifică pe cea existentă și iată productul final:
(xy) văzduh
tu care la subsolul
genetic trebăluiești
poftim o lunetă în dar
cap de șarpe și-e inima
când mă ochești
amuletă dată cu var
în fața căreia
mă dau bătut
înalță-mi vocea
ca pe-un vas de lut
La început pare o învălmășeală de cuvinte, dacă te pripești… fără de sens, dar dacă le decojești de ambalaj și încerci să privești la lucruri din alt punct de vedere, nu numaidecât din acel al autorului, poți continua:
aburi
Autor: Victor Cobzac (VicCo)
un vas din argilă
mai ascunde în el
epoci glaciale
urmează dezghețul
care pe prispă la soare
care în ceaune de fontă
care în palmele
care iau foc de la o scânteie
care într-o cochilie de melc
când el nu-i acasă
care pe asfaltul
din curtea blocului
arșiță mentală
când și creierul se topește
în cutia cerebrală
îl mestec cu ochii din
orbita timpului
și respir cu aburii
din inima pământului
…și tot așa mai departe, la nesfârșit, din alt unghi, cu alți ochi, cu altă gândire. Pagina oglindă, 59 și poezia:
.ffw
Creation comes out of vulnerability, doesn’t it?
Some kind of attunement to something that isn’t you.
Timothy Morton
scrisoare către Bjork, 07/24
am ieșit în lume și stepa era moale
grunjii prezentau o porozitate redusă
am ieșit în lume și căpițe de fân căptușeau lumina
am ieșit în lume și lângă cortul circului
au fost sesizate urme de fecale
am ieșit în lume și bitumul parcării încă frigea
am ieșit în lume și tocmai săpau casa liftului
totul era înconjurat de plexiglas ș fibră optică
am ieșit în lume și raze laser
mi-au penetrat șira spinării
am ieșit
și lumea agoniza în interior
se resorbea
Agonie și extaz, anume acest calificativ i l-aș atribui acestor versuri, o haină în care poetul se simte comod, chiar prea comod pentru că și cu mânecile legate ca într-o cămașă de forță, el are o sumedenie de variante de a se elibera, agonizând de plăcerea care îl aduce la extaz. E o rețetă cu care el se împarte cu cititorul, oferindu-i destul spațiu pentru a manevra în cotidian. Autorul iese de mai multe ori, se eliberează de balastul cu care sunt aglomerate toate ungherele vieții zi de zi, rătăcește în sine și ia cu el și cititorul ademenindu-l cu te miri ce. Uscăciunea versului e ca lama de cuțit tocit, taie și rupe, rupe și taie, umplând căile de acces și de retragere din matcă până în albie cu grunji de realitate pe care lumea o acceptă bolnăvicios, la fel și cititorul. Iată și punctul forte al creației lui Mihok Tamas… motto-ul tradus, care nu în zădar a fost selectat pentru acest vers: „Creația vine din vulnerabilitate, nu-i așa? Un fel de armonizare cu ceva care nu ești tu.” Suntem vulnerabili ca nimeni alții, ne scoatem ochii pentru un fleac, în timp ce planeta se rotește iar viața care-i al naibii de frumoasă, e și al naibii de scurtă.
Găsim refugiu în sex, țigară, cafea, alcool, dar și în poezie, o parte le îmbină pe toate.
Cei mai șmecheri se ascund în politică, anume acolo trebuie aplicat acest vaccin, „biocharia” !? La așa soi de oameni această carte trebuie impusă să o citească pentru a mai face un efort mental, mai știi, poate că ajută.
Victor COBZAC (VicCo)
