„Ard pădurile” de Paula Erizanu

Conversațiile cele mai importante au fost întotdeauna cele care au pus la îndoială obiceiuri și moduri de a privi lumea, dar au și lezat sentimente, încercând să facă, totuși, dreptate. Una dintre aceste conversații este purtată de mișcarea feministă. Tema feminismului, deși a avut reprezentante de forță în Basarabia, până de curând n-a fost abordată decât în treacăt de prozatorii basarabeni.

Primul pas în instaurarea unei tradiții literare feministe basarabene, în sens occidental, a fost făcut, iată, odată cu publicarea romanului „Ard pădurile” de Paula Erizanu, o docuficțiune viscerală și curajoasă, care abordează teme din istoria recentă și probleme actuale ale feminismului.

Romanul are două protagoniste, Aleksandra Kollontai și Inessa Armand, activiste socialiste născute la sfârșitul secolului al XIX-lea, care și-au petrecut copilăria în Imperiul Rus. Cele două femei au destine-surori. Aleksandra Kollontai a inițiat „Societatea de ajutor reciproc al muncitoarelor” și a fost ministru în guvernul Lenin. Pe lângă lupta pentru legalizarea avortului și alte politici feministe, dezvoltă conceptul de „Femeie nouă”. Pentru Inessa Armand, membră a partidului bolșevic, libertatea expresiei sexuale mergea mână în mână cu revoluția. A inițiat o școală pentru femei sărace și foste prostituate. A încercat să deschidă o școală pentru fete și să editeze un ziar feminist, însă inițiativele au fost interzise de guvernul țarist.

Primul volum al romanului (urmează să fie publicate încă două) cuprinde anii de formare politică a acestor două femei. Momentele care le-au determinat să aleagă calea politicului, trăind socialismul ca pe o doctrină care poate să rezolve problemele societății rusești:  Mașenka, care „murise de pneumonie în iarnă, pentru că n-avea palton”, primele nereușite în organizarea grevelor, divorțul, adulterul etc., declanșează, în ambele femei, o luptă pentru schimbare, producând declic după declic.

Înainte să plonjăm în subiect, trebuie să spunem că în volum se face o distincție clară între ideologia socialistă și „monstrul” comunist, născut nu atât ca urmare a aplicării acestei ideologii, dar mai curând ca o renaștere, sub o altă formă, a regimului țarist. Cele două personaje își propun, nici mai mult, nici mai puțin, „să rupă țarul din oameni”.

Felul de a fi al Alexandrei Kollontai și al Inessei Armand contrastează enorm cu atmosfera Rusiei țariste, o Rusie care nu lăsa loc pentru feminism. Ideile și atitudinea acestor două femei, aduc mai mult cu valul al doilea al feminismului, care a avut loc în anii ’60. Acestea cred că „Emanciparea muncitorilor trebuie să aibă loc odată cu emanciparea femeilor și emanciparea sexuală” (Aleksandra Kollontai) și luptă nu doar pentru drepturile „imediate” ale femeilor, ci, atrag atenție și spre nuanțe, uneori la fel de importante. 

Naratoarea folosește această deschidere a personajelor spre tema feminismului, pentru a aborda și ea aceleași teme, deseori tabuizate de societate: cunoașterea propriului corp, sexualitatea, plăcerea, rușinea de a comunica, adulterul ca rezultat (sau nu?) al acestei rușini, experiența gravidității, vina, căutarea unui echilibru între pasiune și familie: „Când era cu el ziua, se simțea vinovată că nu ajuta muncitorii. În stradă, îi treceau cuțite prin stomac când își aducea aminte de întrebarea lui Mișka (…): „O să fii acasă mâine să ne jucăm, mămică?”” (Aleksandra).

Cheia lirică, personală, este felul în care autoarea reușește să-și descopere personajele: „Făcea ce făcea în fiecare dimineață, dar de data asta era o păpușă care se imita pe sine” (p.59).  Metafora focului, prezentă pe tot parcursul cărții, face o paralelă între revoluție și incendiu, fiind totuși o metaforă mult mai complexă, personală: „Se gândise să-și dea foc de două ori”, scrie naratoarea despre Inessa. 

Ambele femei au avut un destin tragic, Aleksandra Kollontai este marginalizată pentru critica pe care o aduce, eventual, regimului comunist, iar Inessa Armand se molipsește de febră tifoidă și moare extenuată la doar 46 de ani.

Parcursul acestor două femei ne face să privim revoluția socialistă nu doar ca pe un eveniment premergător dictaturii comuniste, dar și, într-un mod personal, să-i privim pe oamenii acelor timpuri și felul în care gândeau, învățând despre rolul lor în istoria recentă și învățându-ne să ne raportăm la ei într-un mod diferit, lichidându-ne preconcepțiile față de aceștia.

Cristina Dicusar

drd. Universitatea de Stat din Moldova,

Specialitatea: Literatura română

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Iurie Colesnic

Stejarul Unirii

Trecutul ni se prezintă astăzi ca un tablou cu figuri și umbre… Și-n acea aglomerare cețoasă  distingem cu greu chipurile unor oameni care au fost.

Noutăți
Adelina Labic

Frica nr. 2

Cartea de poezii Tot mai multă splendoare a Alinei Purcaru, recunosc, se citește dintr-o suflare, dar cu imperioasa necesitate de a te opri pentru a

Noutăți
Raia Rogac

Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”: 145

Mariana Harjevschi: „Am putea spune că astăzi Chişinăul a devenit un adevărat oraş al bibliotecilor” Doamnă director general, sărbătorirea aniversărilor o dată la cinci ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *