Subiectul cuminte și aparent ordinar al cărții „Un artist al lumii trecătoare” (Polirom, 2013) de Kazuo Ishiguro – un roman despre Ono Matsuji, un pictor și profesor pensionat, care își povestește viața – nu va împiedica pe nimeni să parcurgă romanul dintr-o răsuflare.
Chiar dacă povestea nu este în mod evident incitantă, Kazuo Ishiguro construiește în subteranele romanului tot felul de coridoare secrete, încât te pomenești foarte repede că nu te mai afli în afara, ci înăuntrul poveștii; aproape ca-n Emily Dickinson: „Nu e nevoie de o cameră pentru a fi bântuit;/nu e nevoie nici de o casă;/coridoarele minţii depăşesc cu mult/locurile materiale”.
Narațiunea are loc într-un orășel din Japonia care a fost distrus de război și apoi reconstruit, iar unicul loc care nu s-a schimbat e așa numita „Punte a Șovăielilor”, unde Ono obișnuiește să-și petreacă timpul gândindu-se la trecut.
Bătrânul pictor (și fost profesor de pictură) ne dă impresia unui om blând, lipsit de orice urmă de șovăială, un om care spune întotdeauna ce crede atunci când simte că e cazul, chiar și în momentele în care, s-ar părea, ar fi fost mai bine să se resemneze. El preferă să pună la bătaie tot ce are și ajunge să-și refuze în repetate rânduri plăcerea unei bune reputații pentru a face gestul pe care-l consideră corect.
Ono renunță cu ușurință la propria mândrie pentru a o mărita pe fiica lui, iar la reuniunile familiale se mulțumește să joace doar rolul de bătrân tată care și-a pierdut autoritatea, care încearcă, dar nu este lăsat, să-și educe nepotul după principiile sale și urmărește micile „conspirații” ale fiicelor lui, fără a protesta.
Romanul e de un pitoresc extrem de delicat, molipsit de melancolia lui Ono, care își reamintește întâmplări din copilărie, adolescență și maturitate și meditează la cum a ajuns să fie un pictor respectat de toți, cu o influență socială pe care nu o înțelege și o subestimează, mai cu seamă acum, când e nevoit să ducă o viață sedentară, departe de mulți dintre cei care-i apreciază pictura.
Din câte înțelegem din subiect, Ono a ales să fie un pictor care abordează teme sociale și patriotice, de aceea a fost foarte apreciat pentru pictura sa. După război, sistemul de idei pe care se baza pictura lui Ono s-a prăbușit, iar acesta s-a pomenit că trebuie să se scuze pentru vechea lui credință. Acesta pare a fi, mai mult sau mai puțin, punctul de plecare, conflictul interior pe care se bazează narațiunea, și avem deseori senzația că naratorul-personaj face o mărturisire în fața unui acuzator invizibil, că acestuia i-a fost intentat un proces, iar Ono își apără și își explică punctul de vedere, încercând și, cel puțin în cazul meu, reușind să câștige simpatia cititorului.
Romanul mi se pare moralizator, însă chiar dacă e vorba de o morală, ea nu este una vulgară, ci una complexă, pe mai multe niveluri. Substratul etic al cărții e susținut de o construcție romanescă a cărei rigoare, combinată cu finețea stilului, mi-au furat respirația.
