Vorbind despre cartea mea „LUMEA TA/ CARNEA MEA/ OASELE NOASTRE” și despre felul în care este scrisă, sunt bucuros de faptul că, așa cum spui, e diferită față de poezia de azi. Aș vrea să justific lucrurile pe care le spun acum, în legătură cu această diferență despre care vorbești. Poezia nu e de azi, de ieri
sau de mâine. Poezia este, pur și simplu. Ea nu rămâne în timp pentru că aparține unei zile sau altei zile, unui timp sau altui timp. Ea rămâne pentru că definește o lume prin care fiecare dintre noi se naște, trăiește, mai mult sau mai puțin, și moare. Este foarte important la ce ne raportăm atunci când definim ceva.
Nu cred că toți trebuie să scriem la fel. În realitate, nici nu se poate. Lumea care definește universul nostru este cea la care se raportează toate aceste lucruri. Poezia scrisă azi trebuie să se raporteze la toate universurile prin care fiecare dintre noi trece din când în când.
Dumnezeu există în poezie, nu pentru căeu vorbesc despre El, ci pentru că poezia în sine este parte componentă a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a lăsat pe Pământ. Din perspectiva mea, eu nu vorbesc mult sau puțin despre Dumnezeu. Eu doar încerc să mă raportez corect la tot ce înseamnă Dumnezeu. Dumnezeu nu trebuie analizat ca un subiect care apare într-o proporție mică sau mare în textul unei poezii. Dumnezeu este poezia în sine, la fel cum este parte componentă a lumii în care trăim, este Creatorul ei. Miracolul scrierii unei poezii nu este meritul poetului, deoarece creatorul tuturor lucrurilor este chiar Dumnezeu. Dacă nu aș crede în Dumnezeu, toate lucrurile ar deveni fără sens, fără orizont și fără speranță. Existența lui Dumnezeu este, cumva, șansa fiecăruia dintre noi la viață, la mântuire și la eliberare. Temele abordate de mine în poezii sunt teme în care se regăsește esența vieții în sine. Așadar, inevitabil, fiecare temă este în strânsă legătură cu Dumnezeu. Nu cred că există o ordine în a aborda aceste teme. Ele sunt parte atât a vieții noastre, cât și a morții care vine inevitabil după.
Nu înțeleg cum aș putea să mă refer la Dumnezeu în mod ironic sau cum aș putea să mă războiesc cu Dumnezeu. Ce rost ar avea lucrul acesta și cui ar servi? Dumnezeu este Adevărul și, în consecință, unicitatea lui este un motiv de bucurie, nu de luptă și revoltă. Vorbesc despre Dumnezeu ca un creștin, pentru că sunt creștin. Dumnezeu este chiar definiția lumii și cred că lipsa Lui ar însemna lipsa sensului firesc de a fi.
Nu înțeleg diferențierea între poezia pe care o scriu și viața de zi cu zi. Poezia mea este oglinda vieții în care trăim, este modul în care eu percep această lume. Nu înseamnă că lumea în care trăim nu poate fi definită și în alți termeni. Fiecare dintre noi își definește singur valorile care îi dau posibilitatea să respire și să trăiască liber. Așadar, este dreptul meu să îmi definesc lumea în care eu cred. Dumnezeu pentru mine este viață, este șansa fiecăruia dintre noi la mântuire, adică șansa de a îndeplini sensul nostru firesc, cel pentru care ne-am născut și cel pentru care trăim pe acest Pământ. Ar fi groaznic ca existența noastră să nu aibă un sens, dar și mai tragic să nu primească o șansă. Același lucru este, într-un fel sau altul, și în cazul poeziei. Poezia, întâi, se trăiește și, după aceea, se scrie. Invers nu se poate.
Nu e de ajuns să te poziționezi corect. Arta înseamnă, ca și în cazul credinței, trăire, adevăr și șansă. Poezia mea este despre viață și despre oameni, pur și simplu. Oamenii nu sunt mai mult sau mai puțin sofisticați. Ei au însă posibilitatea să trăiască liberi și nu este nevoie de șabloane care să le definească existența. Tot ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă demonstrează lucrurile pe care eu le spun. Privarea de libertate a oamenilor, obligarea lor să se supună unor șabloane, să ascundă adevărul și să nege existența lui Dumnezeu au condus către dezumanizarea ființei umane, către ștergerea cu buretele a sistemelor și criteriilor de valori, către minciună și crimă. România a suferit enorm în anii sistemului comunist, dar a avut capacitatea de a se salva. Și această salvare a fost dată, în primul rând, de șansa de a mărturisi adevărul, adică pe Dumnezeu.
Dumnezeu este unul singur, El nu aparține cuiva, El este, pur și simplu. Dumnezeu pentru mine este șansa pe care o am de a fi mai bun, mai liber și mai aproape de adevăr. Fiecare dintre noi se roagă. Rugăciunea trebuie să fie dublată întotdeauna de credință, de încrederea că orice poate să devină realitate atât timp cât crezi. Poeziile mele nu sunt neapărat rugăciuni. Sunt parte a adevărului de care mă apropii de fiecare dată cu speranță și sfială.
Literatura pe care o scriu eu este parte a vieții pe care o trăiesc, o nouă continuare, nu un alt început. Mai mult, pot să spun că este o reflexie a lucrurilor care se întâmplă în jurul meu, care devin întotdeauna un câmp de bătaie pentru lucrurile pe care le scriu. Viața oamenilor a fost, este și o să rămână șansa fiecăruia dintre noi de a avea acces la libertatea absolută. În măsura în care înțelegem aceste lucruri, ele pot fi fructificate la nivel superior. Viața noastră este oportunitatea de a schimba lucrurile în bine, de a deveni, la rândul tău, sursa unor eliberări și pentru ceilalți. Lupta pe care o ducem până la sfârșit trebuie să fie pentru valorile esențiale care ne definesc ca persoane. Structura noastră de valori este cea care trebuie să dicteze atunci când luăm deciziile esențiale. Faptul că oamenii se pot regăsi într-un text literar poate să-l facă pe acesta să devină cu adevărat important. Viața este forma supremă a creației divine, ea nu poate fi egalată de nimic altceva.
Cred că această carte definește o lume, un univers, un spațiu. Toate acestea mă definesc pe mine cel mai bine. Nu cred că eu încerc să găsesc ceva. Este un exercițiu prin care dau câteva definiții ale lucrurilor pe care încerc să le las la sfârșitul acestei călătorii pe pământ. Cred foarte tare că într-o lume care nu-și recunoaște greșelile și care, în consecință, nu are nicio șansă să le îndrepte este nevoie de valori dogmatice care să poată să salveze parte din lucrurile ei frumoase.
Poezia nu poate să înlocuiască luptele cotidiene pentru dreptate. Ea poate însă să devină un loc în care frumusețea are dreptul să respire cel mai frumos aer de pe pământ. România este locul în care se scrie poezia cu adevărat valoroasă, o poezie care ar putea să definească, într-o formă aproape completă, nevoia pe care societatea o are pentru lucrurile frumoase. Mai mult decât atât, această carte este și despre necesitatea unui contact din ce în ce mai strâns între o lume dezorientată și valorile care pot să o salveze cu adevărat.
Cred cu tărie în necesitatea adevărului spus cu voce tare. România este o țară care are nevoie de această eliberare absolută, prin adevăr. Eternitatea este strâns legată de Dumnezeu.
Cartea are trei părți. Lumea ta este tocmai lumea în care fiecare dintre noi trăiește, o lume pe care, cu mâinile noastre, o construim, o salvăm sau o distrugem. Lumea aceasta nu este neapărat o lume care aparține doar cuiva. Este o lume prin care ne rătăcim constant, o lume prin care iubim și prin care, aproape de fiecare dată, mergem mai departe până la capăt, un capăt pe care îl înțelegem uneori doar noi. Lumea fiecăruia dintre noi se schimbă constant, capătă alte forme, uneori mai ciudate, alteori mai firești. Se schimbă însă constant, oamenii dispar, alții apar. Lumea schimbă mentalitățile, își adâncește fricile, ele devin ca niște șanțuri uriașe prin care slăbiciunile pătrund și se stabilesc printre oameni. Lumea este și despre revolte, dar și despre resemnare. Uneori toate se uniformizează, alteori toate mările se tulbură. Și lumea noastră este, de fiecare dată, din ce în ce mai frumoasă, o frumusețe pe care fiecare dintre noi și-o construiește constant. Carnea mea este despre toate lucrurile efemere care, oricât de frumoase ar fi, sunt parte a unui timp consumat care nu ne aduce niciodată nimic, un timp pe care îl trăim fără așteptări și fără regrete, un timp care este doar al nostru și pe care îl stăpânim de la un capăt la altul. Carnea mea este un carusel rătăcit pe străzile unui oraș prin care oamenii trec fără să se cunoască, fără să se poată cunoaște în fapt vreodată. Carnea mea este despre efemeritate, despre îmbătrânire și despre o epuizare constantă care nu produce niciodată nimic care să rămână. Rămân în schimb lucrurile extraordinare pe care fiecare dintre noi le face în timpul existenței sale pe pământ, lucruri care nu pot schimba lumea, dar uneori o pot face mai bună. Oasele noastre este, de fapt, trecerea iminentă și ireversibilă, fiind rezultatul constant al tuturor consumurilor. După ele nu există decât Dumnezeu. Oasele sunt rădăcinile care, inevitabil, nasc alte rădăcini. De fapt, este o întoarcere la lucrurile despre care vorbeam la început. Oasele sunt un câmp de luptă după ce toate lucrurile s-au spus și când nimic nu se mai poate întoarce. Sunt practic concluzia de la care ar trebui să plecăm mereu. Veșnicia stă în lucrurile esențiale, pe care oamenii le realizează în timpul trecerii lor efemere printr-o lume care își schimbă permanent necesitățile, spaimele și înfățișarea. Scurgerea timpului se face de fiecare dată prin existența noastră. De cele mai multe ori, nu conștientizăm asta. Credem că mai există suficient timp după. Am urmărit să scot în față adevărul, un adevăr pe care literatura îl poate da de fiecare dată celor care au ochi, minte și inimă.
