Noctiluca este un plancton marin care face apa mărilor intens luminoasă. Nu întâmplător, în recentul volum al Ioanei Nicolaie (Noctiluca, Ed. Vellant, București, 2023), poezia devine o noctilucă ce dezvăluie luminescența unui discurs al memoriei de‑o sensibilitate pregnantă. Fiecare poem reprezintă un astfel de scenariu al rememorării copilăriei, tinereții, dar și a faptelor istorice din ultimii ani, cum ar fi pandemia, războiul sau călătoriile.
Numai că aceste rememorări dezvăluie o subtilă și inefabilă geografie a blândeții și a fiorului, a uimirii și a interogației, în care copila de altădată, precum și adulta de acum se întâlnesc la confluența amintirii cu mărturisirea, a serenității cu gravitatea. Aceasta este imaginea de ansamblu a poeziei din volumul de față. Confesiuni ale unei inocențe crepusculare, a cărei combustie reprezintă un amestec de reverie și de mărturisire, ambele ardente, transcrise într‑un discurs poetic tranzitiv, pe alocuri, scurtcircuitat de inserturi parabolice sau onirice.
Primul poem confesiv debutează cu o mărturisire tranșantă, în măsură să instaureze un aer decepționist al confesiunii, care, pe parcursul câtorva poeme, va persista drept fundal al faptelor rememorate. Incertitudinea reprezintă decorul mefienței. O serie de interogații retorice preîntâmpină o stare sau o vârstă a nesiguranței și a lipsei de securitate afectivă în miezul unei lumi mult prea acelerate în direcția risipei și a relativizării de orice natură. Descoperirea lumii înconjurătoare îi prilejuiește poetei răgazul unei reflecții amar‑interogative cu privire la o suprafață a lucrurilor și a lumii în general, mult prea aglomerată și fracturată: „Depresia e un magnet pentru durere/ am scris cândva într‑un carnet/ cu Superman pe copertă/ paginile ar fi trebuit să se umple apoi/ pe foi se strivea anatomic viitorul/ și sensul/ cum de pot deschide ochii?/ cum de lumea e un film rulat pe rapid?/ cum de am pus friptura‑n cuptor?/ ce barbarie,/ consum biologic ce ne va dovedi/ peste vreo sută de ani/ retardul/ epoca sângelui e a noastră/ spiritul mereu va urma/ cum de prin degetele puse‑n dreptul veiozei/ trece lumina?/ cum de accept?/ cum de împroșc labirintul/ cu tălpi peste tălpi de cel puțin/ șaptezeci de mii de ani încoace” (Carnetul).
Nucleul biografic surprinde gesturile de tandrețe într‑un tablou al nuanțelor inefabile, care capătă, pe măsură ce tensiunea discursivă se amplifică, o notă nostalgică a evocării. În anumite locuri, această notă primește o coloratură crepusculară, dată de greutățile acelor vremuri nu atât de îndepărtate: „Netezesc obrajii bucălați/ ai unei păpuși/ pe care n‑am avut‑o/ șterg de praf un buchet/ de cabluri/ iarba e un curent electric/ florile de pe fusta mamei/ cresc în voie/ amândouă am trăit sub cerul acesta/ tras bine la mașină/ cu pietre, cu vânătăi/ cu de ce m‑am născut/ și ce pricep eu din lume” (Supus). În alte părți, metafora propriei ei existențe capătă o dimensiune de‑a dreptul jocular‑parabolic: „Trăiesc într‑o pisică/ o labă e prinsă în gheață/ în timp ce restul/ se luptă din greu să se apuce/ de‑o sfoară” (Ghem). Un poem de atmosferă cinematică, destul de concentrat ca exprimare, dezvăluie un contrast senzorial dintre o derulare paroxistică a unor simțuri sau gesturi care trădează disperarea și aparenta calmitate anestezică a unui peisaj, o mostră de cotidian surprins în mișcare și într‑o culoare a momentului, inedită: „Am ajuns/ aș fi putut striga/ am văzut/ aș fi putut urla/ am mers/ și‑am trăit/ doi tineri se țin de mână lângă/ pista unui aeroport/ o găinușă sălbatică/ își ia zborul” (Anestezic).
Printr‑un discurs care mizează pe inserturi parabolice, poeta își redefinește anumite secvențe sau etape din existența ei, cărora încearcă să le ofere o semnificație anume, în funcție de gravitatea sau de seninătatea perioadei respective. De pildă, adolescența devine o metaforă a inutilității survenite pe un fond de existență brutalizată, captată în imagini care amplifică o autonomie a durerii și a distrugerii. Este prezent, astfel, sentimentul pustietății atât interioare, cât și lumești, într‑un decor al distanțării definitive, în absența empatiei și a securității afective: „adolescența mea e‑un pulover/ lălâi și pus la‑ntâmplare/ peste substanțele de la chimie,/ peste acizii de care nu se mai scapă/ din senin totul începe să fumege/ și distrugerea strigă deodată/ stâncile slabe se fac o făină/ pe care‑o pun în aluat/ deși n‑o să mai pot vreodată ajunge/ aproape de tine/ adolescența noastră s‑a dus/ pulbere și nisip mișcător” (Portocaliu).
Pe un astfel de fundal crepuscular, Ioana Nicolaie practică o poezie plină de‑o luminozitate când amară, când liniștitor‑tandră. O melancolie a fragilității, o exacerbare a unei sensibilități care acutizează simțurile, toate acestea învăluie realitatea poeziilor în faldurile nostalgice ale unei solemnități afective. Totodată, o amplificare a durerii și a abandonării sau chiar a lipsei de sens duce la conștientizarea fragilității ființei umane. O fragilitate care, cu toată durerea sau disperarea acumulată, mai poate transmite reflexe luminoase pe suprafața unei mări tot mai agitate și mai întunecoase: „Sunt pe bordură/ biet pui de vrabie/ tocmai scăpat din gura pisicii/ cine mă ia în palmă?/ inima se mai poate simți/ tropăie cu toții în ea/ și sparg la răstimpuri/ borcane/ oare numai sus,/ pe terasă, poți găsi adăpost?/ pisica a fost, a trecut,/ nu se vede nimic pe obraz/ o ultimă gheară/ face rădăcini pe sub asfalt” (Aici).
Poemele scurte nu câștigă doar în direcția concentrării formale, ci și în cea a unei concentrări ideatice, responsabile de crearea unor contexte insolite, deosebit de expresive: „Cândva am avut un păr foarte lung/ aceasta‑i cea mai frumoasă/ fotografie cu noi/ în timp ce viața e între/ și nu are ochi să se privească” (Dragoste).
Realitatea războiului, precum și cea pandemică e surprinsă în nota tragică a unui peisaj apocaliptic. Mărturisirile celor răniți surprind lupta dintre supraviețuire și moarte, dintre delir și umanitate, într‑un melanj de stări, acte sau decizii care amplifică deznădejdea și nevoia înfrigurată de salvare. Singura opțiune posibilă este rămânerea cu orice preț pe baricadele lucidității și ale curajului: „Din cer ningea carne arsă,/ porci pulverizați,/ doar că…/ în jur nu se găseau abatoare/ înseamnă că era altceva/ că peste mine și fratele meu/ pe care, uite, îl salvasem,/ cu propriul trup îl salvasem,/ peste noi cădeau brațe/ oase, resturi umane,/ zice adolescenta/ tata a murit în explozie/ pe mine m‑au târât în adăpost/ după două zile în beci/ mi‑au tăiat mâna/ dar sunt încă în viață/ zice copilul” (Martie 2022).
Sunt cartografiate, în cartea de față, acele zone din trecut sau din prezentul actual, în care dramele personale, atrocitățile istoriei sau liniile de continuitate dintre vis și realitate sunt fluidizate, în permanență, de energiile imaginației și ale rememorării.
