Începând cu primele poezii din volumul Scrâșnetul dinților al lui Șerban Axinte
una dintre cele mai bune cărți ale anului trecut și în general a mișcării douămiiste, îți rămân în minte nenumărate expresii sau imagini răvășitoare: „tata pleacă de acasă abia după ce a terminat de spus toate/ rugăciunile, pe vremuri era un fotograf pasionat, acum e/ singurul om din lume pe care mă pot baza”; „orice lucru se poate remedia/ în afară de moarte”; „eu/ am nevoie de un calmant ca să-i răspund la întrebări”. Dar îți mai rămân în minte și cuvinte de care nu ai mai auzit până atunci, cum e „haloperidol”, de exemplu, un medicament pentru tratarea schizofreniei, a psihozei și a… sughițului. Iar până vei închide volumul, cantitatea de expresii și imagini răscolitoare va veni peste tine, pur și simplu, ca o lavină. Sunt foarte multe, de aceea, am să citez doar câteva: „înainte de rigor mortis,/ tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ și alta pentru sănătatea mea, dar/ a așezat ambele lumânări la morți”;/„ai încredere în mine măcar acum/ când deja ai murit, dar nu ai realizat/ încă”. Ceea ce reții, după lectura primelor poezii, este atitudinea mai mult decât înduioșătoare față de tata „vrea să/ se interneze și el ca să aibă grijă de mine”, descrierea mamei în culori mișcătoare „mama a cumpărat discul electrocord/ și l-a ascultat/ până când cercul s-a făcut tot mai mic,/ aproape cât puricele în care se strânge/ o inimă slabă în fața emoției”, repulsia față de infirmieri sau de celelalte cadre medicale „telefoanele sunt interzis,/ ai voie să vorbești doar în prezența cadrelor medicale” și o reală dezamăgire „… nu mai e timp pentru plânsul în pumni/ a trecut vremea noastră”; „ lumea n-o să mai fie salvată de noi”; „ești bun, dar ai făcut toate alegerile greșite”; „știu un singur număr de telefon pe de rost, îl formez, nu-mi răspunde”.
Mama și tata sunt înfățișați în două ipostaze: înainte să moară și după ce au murit, și se schimbă și atitudinea față de ei, dragostea se preschimbă în suferință, iar suferința salvează ceea ce nu mai poate salva iubirea. Cel care ne vorbește de-a lungul cărții este el însuși bolnav în primul ciclu și este internat la spital, iar boala ca un zid îl desparte de restul lumii. Are nevoie de protecție și o va găsi la tata sau la mama sa. Când îi moare mama, însă va înțelege că numai durerea îl mai poate lega de ea. Nu dragostea, ci durerea. Numai suferința poate transforma o despărțire, care părea irevocabilă, în una temporară sau o poate anula cu totul, în una dintre cele mai frumoase poezii scrise vreodată de vreun poet douămiist: „sicriul mamei e așezat/ – din motive lesne de înţeles –/ la mine în cap./ groparii îmi bat cele patru cuie/ în ţeastă./ din capul meu/ nimeni și nimic/ nu poate să iasă/ acum, după cele 40 de zile,/ mama îmi tot ţipă în urechi/ să o las să plece./ nu-mi rămâne decât să iau/ trei tablete de nurofen forte”. Ideea pe care o desprind, citind această poezie zguduitoare, e că atunci când fiul va înceta să mai sufere, o va pierde definitiv pe mama.
Într-o poezie întitulată Unui tată, în care ni se vorbește despre moartea tatei, durerea va fi înlocuită cu frica: „să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri/ și să-mi fie teribil de frică/ exact ca atunci când nimic nu depinde de tine”. Încolțit de frică, personajul acestui poem va fi pus față în față cu propria fragilitate, de care va deveni conștient odată cu extincția tatei: „Dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea/ drumului/ și suflă!”. Fără tatăl său, personajul din poem va deveni extrem de firav, un om care s-ar putea frânge foarte ușor, iar cel mai tragic e că-și dă seama de asta. Moartea tatei îl va face să se gândească la propria sa moarte. Cu toate astea, partea cea mai misterioasă din finalul acestui poem e cui se adresează fiul: oare tatei sau, poate, altcuiva?
Volumul este alcătuit din două mari părți – prima este compusă din poeme dedicate morții părinților și propriei boli, și cea de-a doua din poezii de dragoste sau de despărțire, dar chiar și în poeziile de dragoste, unde cei doi iubiți sunt fericiți, viermele despărțirii se strecoară pe neobservate și lucrează insidios: „să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică”; „peste ani și ani te vei întoarce la mine/ cu brațele arborate în bernă”; „mă gândesc la tine ca la o rană fără de carne”; „suntem singurul cuplu de îndrăgostiți,/ care a venit la Paris ca să se despartă”; „scap telefonul din mână/ iar tu, Lia,/ asculți o vreme zgomotul străzii, apoi închizi”; „ca să putem supraviețui împreună, unul dintre noi trebuie/să-l ucidă pe celălalt”.
După aceste poeme de dragoste, urmează poemele despărțirii propriu-zise și ale singurătății: „scrâșnetul dinților,/ logodna noastră de la Schitul Dochia,/ scrâșnetul dinților/ de fiecare dată când mă cufund în povestea cea mai profundă,/ scrâșnetul dinților,/ de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit în eșarfa verde,/ scrâșnetul dinților// și acum când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților./ te-ai ascuns de bărbatul tău în carapace și te-ai dus la Avva sufletelor nehotărâte/ să-i ceri ajutorul./ jos cu noi,/ paradisul e un punct care își schimbă în fiecare moment poziția geografică,/ la est, la vest, un drum de 17 ore pare acum o înșiruire de nanosecunde,/ bonjour tristesse,/ fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă,/ orbire, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților”; „Aștept ora la care/ te trezești, deși știu că n-ai să dai niciun semn.”
Ceea ce unește poemele despre moartea părinților și poemele de dragoste sau de despărțire nu e neapărat angoasa, frica, deznădejdea sau dragostea, ci durerea. Suferința. Din care se naște singurătatea. Căci, în cele din urmă, volumul lui Șerban Axinte e despre cum, pierzându-i, unul după altul, pe oamenii dragi lui, personajul din poem ajunge să fie singur. Singurătatea, însă, nu e un capăt de drum, ci este un instrument prin care este pusă în discuție însăși substanța ființei umane, în niște poezii, pur și simplu, tulburătoare.
