„E un animal înăuntrul meu,/ strângându-mă tare de inimă,/ un crab uriaș.” sunt versurile extrase din poemul lui Anne Sexton „Poetul ignoranței”. Sentimentul de neputință, dorința de eliberare și dezlănțuire de ceva invizibil și neclar, pe alocuri prezent în poemul dat, persistă în întreaga poezie a Annei Sexton. Nu întâmplător poemul face parte din volumul „Cumplita vâslire spre Dumnezeu(1975)”, scris poate în ultimii săi ani de viață, acesta este un amestec de disperări și încercări de a ajunge la mal în timp ce valurile o aruncă fără milă în largul mării pe un pământ care poate că tot plutește. Are un corp și nu poate scăpa din el, e scris pe tabla destinului că este blocată în această formă umană. Eul liric enunță calm și cu precizie „în cazul ăsta, aș vrea să atrag atenția asupra problemei mele.” Este o adresare aproape oficială către un cititor care nu și-ar permite să iasă din sala de conferințe până când poetul nu-și termină discursul. Duritatea acestor versuri este sesizată de calmitatea cu care ar vorbi poetul, provocată de o profundă deprimare, de crabul uriaș care se mișcă lent înăuntru, trăgând de inimă, de plămâni, împletindu-și cleștele în viscere, și toată durerea aceasta de parcă nu ar mai avea vreo importanță. Din punct de vedere simbolistic, crabul s-ar bifurca în două semnificații. Prima ar fi presupusa apărare inconștientă de factorii externi, de lumea reală care evoluează într-o durere constantă, iar alta, ar fi tranziția sau punctul renașterii în circuitul vieții. Cu cât poemele sunt mai noi, cu atât mai mult se manifestă dorința de a căuta calea spre Dumnezeu, întrucât nu mai vede o altă scăpare sau pe altcineva cui i-ar putea încredința totul, iar drumul acesta este cumplit și o pune la multe încercări.
Cartea Annei Sexton, apărută la editura TracusArte în 2019, cuprinde poemele alese din 10 volume ale autoarei. Acestea au fost traduse din limba engleză de către Diana Geacăr și Cătălina Matei. Poemele selectate au fost publicate în perioada 1960-1978. Diferența de ani reprezintă vârsta maturității, vârsta când o persoană este în drept să facă ce dorește cu viața sa, să răspundă pentru cele săvârșite în fața celui care are autoritate asupra sa. Această perioadă poate fi văzută din două perspective, crescătoare și descrescătoare. Așa cum cartea începe cu poemele publicate în 1978 și sfârșește cu cele din 1960, se observă o întinerire a vocii poetice care diferă atât prin stil, cât și prin temele abordate. Gravitatea scade însă nu definitiv. „Spre Bedlam și la jumătatea drumului înapoi (1960)” conține o poezie autobiografică, iar ultima este intitulată „Dublura”. Finalul cărții este, de fapt, începutul istoriei, cauza declanșării valului poetic al lui Anne Sexton. Suntem în fața unei poezii prozaice construită din frânturi de memorii, povești suprapuse cu lumea reală/imaginară a eului liric în propoziții desfășurate, pe când la începutul cărții (1978, 1974), poezia se bazează pe imagini puternice și îmbinări de cuvinte care îndepărtează nevoia explicațiilor. Citind cartea de la sfârșit spre început se remarcă o tendință crescătoare din punct de vedere literar. De parcă toți acești 18 ani erau necesari pentru maturizarea și afirmarea unei voci feminine sincere, dezgolite până la oase, care nu mai are frică de nimic și se resemnează, își găsește locul.
În poemul său „Dublura”, de altfel ca și în celelalte poeme, Anne Sexton își scrie viața, dar mai ales ne sunt explicate motivele scriiturii sale. Acesta este compus din 7 părți, ca zilele săptămânii, o agendă a unei săptămâni nereușite, unde în fiecare zi, se întâmplă ceva: se îmbolnăvește copilul, se îmbolnăvește mama, prima tentativă de sinucidere, a doua și așa mai departe. Dar, când boala s-a cuibărit în gât,/ am început să mă mișc ca un actor de pantomimă la capul tău./ Îngeri hidoși îmi vorbeau./ A mea e vina, îi auseam spunând./… poeta trăiește sentimentul de vină pentru toate ce se petrec în jurul ei, dar în același timp, este neputincioasă în lupta cu sine însăși. În poemele sale de dragoste, poeta recurge la adresări autocritice, pe alocuri ironice, care transmit o imensă durere trăită de o femeie. Poezia ei e fundamentată pe imagini care încadrează simțurile umane de bază Nervii mei sunt activați./ Îi aud ca pe niște instrumente muzicale.., / cutii de șervețele care-mi strigau…, strigând-o pe mama…/ îi iau brațul cald și moale…/ moartea ca o haină veche…/ cuprinde copiii ca pe o ceașcă de cacao fierbinte…/ etc., iar acestea facilitează și contribuie la proiecția acestor poeme-istorii în imaginația fiecărui cititor. În capitolul „Transformări”, autoarea recurge la transpunerea poveștilor în realitatea în care scria. Ar putea fi numit un experiment poetic în care le include ca personaje principale pe Cenușăreasa, pe care o invidiază că au trăit cu prințul fericiți până la adânci bătrâneți, Șarpele alb și Rumpelstiltskin.
Anne Sexton și-a câștigat existența cu cuvintele. Ea nu se miluiește, ci taie pe viu cu istoriile mărturisite, iar rugăciunile sale cele mai sincere către Dumnezeu sunt poeziile în care orice cuvânt e la locul său, iar greutatea versurilor diferă de la o pană la o palmă. Citind se creează impresia că ea nu are frică de moarte, aceasta este prezentă în viața ei de mult timp, iar orice tentativă de a scăpa forțează și mai mult relația lor. Poezia Annei Sexton este verosimilă, curajoasă și emotivă, este colacul de salvare al poetei de care s-a ținut atât cât a rezistat. Este regretabil faptul că A.S. nu mai este în viață, dar faptul că poezia ei ar putea să ajute pe cineva să ajungă la mal nu poate fi pus la îndoială.
Tatiana Grosu
