Lupii lui Alex Calancea

Când și cum a început relația ta cu chi­tara (bass chitara)?

Relația mea cu chitara a început atunci când s-a căsătorit sora mea. Cumnatul meu, Victor, a venit cu o chitară și am fost îndră­gostit de primele acorduri, și, după câte țin eu minte, toți frații am învățat de la el primele ritmuri. Să știi că este foarte important cum furi această meserie din start. Asta despre chi­tară, iar cu bass chitara am făcut cunoștință odată cu înființarea ansamblului Speranța la Cuhnești. Imediat cum am trecut castingul și am fost selectat dintre mai mulți copii ta­lentați și am văzut bass chitara, mi-am dorit să cânt la ea. Am fost atras de dimensiunea ei și de puținele corzi. Primul meu profesor a fost Serghei Țurcanu, Tarzan îi spuneam noi. A fost un mare, mare profesor, căruia îi mul­țumesc. De fapt, e regretatul Tarzan, căci a decedat într-un accident, din păcate, de tâ­năr. Anume lui îi mulțumesc pentru că mi-a pus chitara în mână și, din nou, accentuez faptul că foarte mult contează primul pas. Încrederea pe care o citeam în ochii lui și care se proiecta și în mine, primele reușite, remu­nerate cu un sincer: ,,Bravo!” au avut un im­pact major, pentru orice copil contează foarte mult lucrurile acestea. Și, pe lângă astea, eu eram un copil ambițios, fiind de la țară, am împărțit bass chitara cu prășitul, cu săpatul, cu brigada școlărească, cu ajutorul mamei pe câmp. Dar mereu reușeam să le combin, găseam timp și pentru studiu. Aceasta s-a întâmplat de prin clasa a VI-a până în cla­sa a X-a, iar în clasa a XI-a am lăsat muzica. Am lăsat-o pentru că am intrat la Politehnică, unde am rămas trei ani. Iar apoi, înțelegând că adevărata mea chemare este muzica, m-am întors la ea, la Institutul de Arte, pe urmă am fost inserat la Conservator și acum, de vreo 20 de ani, sunt lector la Academia de Muzică, Teatru și Arte.

Care piesă ți-a adus primele succese?

La un artist ca mine nu știu dacă este indicată o astfel de catalogare a muzicii, așa cred că se măsoară mai mult muzica pop. Eu totuși am început pe calea cea mai grea – cu jazz-ul. Am început să construiesc facturi și piese de jazz mai complicate, pe care nu prea le înțelegea toată lumea. Am avut norocul să cânt puțin și cu trupa Tribunul, m-am îndră­gostit de această fuziune dintre folclor și jazz. Dar dacă vorbim de muzica mea ar fi Basul capricios, pe care l-am creat la mine în sat, și pe care l-am cântat la toate festivalurile de jazz din România. Am luat cu acest album premii la Cel mai bun album din anul 2011, eu am luat premiul – Cel mai bun basist, iar trupa – Cea mai bună trupă. Dar să numesc acum o anumită piesă care mă reprezintă nu pot, pentru că am făcut foarte multă fuziu­ne, am făcut și pop, și rock, și spre simfonic, și fuziune cu muzica populară. Toate piesele îmi sunt dragi și probabil nu mi-a adus suc­ces o piesă anume, cum se face în pop, dar mi-a adus succes munca mea și tot efortul pe care l-am depus.

Care crezi că sunt piesele tale de rezis­tență?

Dacă vorbim de Alex Calancea Band și prietenii sunt acolo ceva piese pe care eu le-am readus la viață, de exemplu De-aș avea, fapt pentru care am o stimă mare față de Ște­fan Petrache și față de Anatol Chiriac, com­pozitorul unei piese îndrăgite atât de public, cât și de mine. Acesta era primul album, Alex Calancea Band și prietenii. Sunt, de aseme­nea, piese frumușele pe care le-am creat îm­preună cu Tania Cerga. Pe urmă, cu Nicoleta Graviliță avem o piesă destul de bună – Știu bine ce vreau. Dacă vorbim de Basul capricios, trebuie să mă refer la Înserarea și Fiara care avea feedback puternic în concertele de jazz. Totuși Basul capricios era o poveste aparte, era înțeles numai de publicul iubitor de jazz. Dacă vorbim de Lupii atunci cu siguranță piesa de rezistență este Inima sălbatică – piesă superbă, ce vorbește despre neamul nostru. Dar eu nu am piese preferate, lucrez cu toată inima la orice compoziție.

Care sunt maeștrii tăi în domeniul mu­zicii?

De mult nu mai ascult muzică, dar pot să spun, în privința basului, că m-a influențat mult Jaco Pastorius, Marcus Miller, desigur, Viktor Vutan. Toți basiștii mari cândva i-am studiat, pentru că eu sunt un om care nu a avut un profesor concret, care să-mi arate multe lucruri. De aceea, mereu eram în că­utări pe Youtube, iar pe când nu era Youtube, ascultam muzică pe casetofoanele cu lentă. Ascultam de sute de mii de ori fiecare piesă, la o viteză mai mica, să văd cum anume a cântat. Deci, recapitulând, dacă vorbim de influențe ar fi: Jaco Pastorius, Marcus Miller, Viktor Vutan, Victor Bailey, dar și alții. Dar dacă vorbim de o influență la nivel de fuzi­une, mie mi-a plăcut tare Nicolae Caragea, basistul nostru, Sergiu Testemițanu, Sergiu Teacă — basiști de referință din Republica Moldova.

Cum s-a născut ideea de a îmbrăca fol­clorul în straie moderne?

Dacă mă întrebai acum vreo cinci ani în urmă dacă o să fac fuziunea cu folclorul sigur că spuneam nu, pentru că aveam alte planuri. Sau dacă mă întrebai, acum vreo zece ani în urmă, când eram în turneu cu Dan Bălan, dacă o să fac asemenea lucru, răspunsul ar fi fost același, nici nu mă gândeam a așa ceva. La un moment dat, eram în căutare și mă aprofundasem în jazz, rock, și mi-am adus aminte de aflarea mea în unul dintre cele mai mari studiouri din America – Ocean Way, unde înregistram cu Dan Bălan. Anume aco­lo, am avut norocul de a lucra împreuna cu Jack Joseph Puig, unul dintre cei mai influ­enți producători ai showbiz-ului. Anume el a spus un lucru foarte interesant, pentru că eu încercam să fac ceva a la Marcus Miller și el mi-a zis că oricât m-aș strădui eu, nu o să fiu Marcus Miller: „Caută să vezi cine ești tu, care sunt rădăcinile tale, aceasta este lu­crul cel mai important pe care trebuie să îl spui prin artă, pentru că în toată lumea acum se face copy-paste”. Atunci nu am dat mare atenție la aceste cuvinte, ca apoi, încet-în­cet, revenind la ideea lui, să-mi dau seama că totuși ceea ce ne reprezintă pe noi este nu numai muzica folclorică, dar și portul folcloric și vorba! Am reanimat folclorul, în cele din urmă, căci el este, de fapt, o amprentă în ADN-ul neamului nostru. Eu cunosc foar­te multă lume care nu asculta folclor până la înființarea Lupilor, oameni care ascultau doar muzică foarte modernă și mă întâlnesc cu ei, și-mi spun că atunci când ascultă Ini­mă sălbatică sau Purtata îi trec fiori. Mai ales dacă se află undeva în afara țării, îi podidește și plânsul. Aceasta înseamnă că elementul nostru autohton stă ascuns în noi, repre­zintă adevărul nostru. Combin modernul cu folclorul nu neapărat pentru a-mi atrage succesul. Eu am studiat foarte mult beat-urile moderne, începând de la trap, rap, funk, rock și mereu când fac o melodie o fac în stilul Lupilor, pentru că am vrut ca aceștia să aibă un sound mai dacic, mai tracic, cu trompe­te, cu chitari, cu ritmuri înțepate. În primul rând, încerc să nu denaturez melodia, adică să păstrez toată starea piesei în vibe-ul melo­diei. Am început toată această chestie de la Cuhnești Art Fest dintr-o întâmplare: ne-am dat seama că noi am adus acolo mult rock, dar trebuiau totuși și unele piese folclorice. Acolo l-am cunoscut și pe vocalistul din Lu­pii, Cristian Ursachi, și l-am mai cunoscut și pe Ștefănel Albu cu care cântam Cât trăim pe acest pământ. După Cuhnești Art Fest, la vreo jumătate de an, am avut primul concert cu Lupii la Teatrul Eugen Ionesco. Lumea nu prea înțelegea ce face Alex Calancea Band unit cu Guz. Imediat după acel concert, însă, ne-am dat seama că avem o stare foarte natu­rală, cântam într-o altfel de formă decât s-a cântat până la noi, adică aveam vibe-ul nos­tru și am zis „să continuăm!”. Atunci aveam și proiectul Rupt, care mergea foarte bine, Alex Calancea Band-ul mergea foarte bine și la un moment dat au apărut Lupii, și uite că și-a arătat colții acest proiect încă de la înce­put și se dovedește a fi mult mai rezistent. Și, ți-aș mai putea spune un alt lucru important, proiectul Lupii de-abia începe, pentru că am foarte multe planuri pentru el, mai ales acum cu Lupii și Surorile Osoianu, un proiect feno­menal pe care îl ticluiesc meticulos, cărămidă cu cărămidă clădesc această cetate a Lupilor și a Surorilor Osoianu care, cu siguranță, o să rămână mult timp drept moștenire copiilor neamului nostru.

Ai colaborat cu mai mulți soliști. Te-a marcat vreo colaborare în mod aparte? Poate ți-a influențat traseul ulterior?

Sunt mulți vocaliști care îmi plac foarte mult și cei cu care am colaborat toți sunt pe măsură, dar ei nu m-au influențat. Eu apreciez, în special, vocaliștii de culoare, care sunt spontani, care lasă loc pentru im­provizație. La noi totuși e o școală mai clasi­că. Fiecare vrea să-și arate costumul, dar nu au nebunia aceasta în scenă. Eu am văzut unele concerte din afară, unde vocaliștii își luau 80% din concert asupra lor. La noi se întâmplă altfel. Trupa estea ce cea care își ia în spate o parte bună a concertului. Aceas­tă influență a școlii clasice o resimțim și în domeniul folclorului. Înainte acesta se cânta desculță, dar mai cu energie, mai cu drive, acum toți sunt foarte bine îmbrăcați și fac numai doi pași în stânga, doi în dreapta cu un zambet kitschos. De aceea îmi plac Su­rorile Osoianu pentru că ele sunt autentice, cântă și bocet, cântă și piese de copii, și sunt foarte, foarte naturale, iar folclorul, de fapt, e anume așa cum îl cântă Surorile Osoianu. Ce ține de școala de jazz de aici, pot spune că nu prea avem vocaliști, o avem pe Na­dia Trohin cu care am avut marea plăcere de a cânta în trupa Milenium, însă și ea e în București. Noi avem, în schimb, instrumen­tiști foarte buni. Dacă e să revin la vocaliști, mi-a plăcut enorm sa lucrez cu Natalia Bar­bu, Catalin Josanu, Dan Balan, Guz, Andrei Glavan, Cristian Ursachi. De la toată lumea cu care am lucrat am avut ceva de învățat și sper că și ei au învățat câte ceva de la mine.

Ai avut turnee în mai multe țări. Unde ai simțit cel mai puternic feedback? Care public te-a perceput mai bine?

Noi am fost norocoși, pentru că oriunde am cântat am avut același feedback. Atunci când crezi foarte mult în mesajul tău și-l dai foarte sincer, abia atunci faci artă. E ceva ce nu se vede, nu se măsoară cu nimic, numai în aplauzele publicului. Slavă Domnului!, chiar a fost bine peste tot. Dar cel mai bine te simți acasă, și nu mă refer la Republica Moldova neapărat, pentru că, sincer, câteodată, mi se pare că nu suntem înțeleși cum trebuie aici, și că mai bine suntem primiți și înțeleși în Ro­mânia. În Republica Moldova publicul e su­perb, totul e fain, dar anume în România am avut cele mai multe concerte doi ani la rând, cu Basul Capricios. În Republica Moldova nu am avut niciun concert cu Basul Capricios, nici nu am fost invitat, dar nici nu știu dacă găseam public pentru un așa soi de muzică. Probabil Lupii dintre toate proiectele mele este înțeles cel mai bine în Republica Mol­dova, pentru că e pe vibe-ul moldovenilor, e muzică de stare, unde ei dansează. Dar, pe lângă aceasta, se ascunde foarte mult mesaj în piesele acestui proiect. De pildă, în Inimă săl­batică ni se amintește că trebuie să avem răb­darea lu’ măicuța, puterea lu’ tăicuța, în Bala­da lui Radu Negostin ni se amintește despre putere, despre voinicie. Noi dăm publicului și muzică de dans, dar venim și cu un mesaj, fiece piesă purtând o filosofie. Potecuța Raiu­lui vine cu o filozofie mai aparte,fiind despre un fiu de dac și de zeiță. Dar mi-am dorit ca acolo unde spunem, în piesă, că băieții aceștia nu merg la război ca la nuntă, omul care as­cultă să se simtă chiar ca la o nuntă de acum 100 de ani, unde toată lumea dansa, tot satul dansa, toți se bucurau pentru acei tineri și ca într-o familie, ca într-o haită. La un moment dat, când noi cântam cu Andrei Glavan, spu­nea că acesta e proiect de nuntă. Dacă îi dai omului starea de nuntă în timpul unui con­cert, după două balade sau după două doine, după Lume, lume, de exemplu, unde îl pui să plângă, realizezi un contrast mare și este, totuși, o măiestrie să-l duci pe om prin câteva piese la străbuni.

Maria Ivanov