Pista spre corsetul doamnei Proust

Corespondam, singur, precum Juan Pablo Castel cu a sa Maria Iribarne – personajele Tunelului lui E. Sabato – cu arhanghelul cărturarilor basarabeni, îi povesteam despre un vis care m-a rupt de somn într-o noapte. Doar că eu trimiteam mesajele printr-un tunel mai eficient și, în comparație cu Juan, am primit răspuns la mesaj până a-mi ieși de pe fix.
Visul a fost, după câte mi s-a părut mie, unul foarte scurt, dar care, făcându-mă să mă gândesc la el, nu m-a mai lăsat să adorm până dimineața. Iată ce-i scriam acestui corespondent, existent în altă lume decât a mea, în scrisoare:
„Am fost, aseară, acasă la Proust, domnule cărturar. Nu-mi venea să cred! Și nu știu dacă o să vă pot explica exact cum s-a întâmplat, dar asta țin minte: Visam că mă aflu într-un living spațios al unei vile cum n-am mai văzut (și nici nu-mi explic cum în vis am putut vedea lucruri pe care nu le-a surprins mintea trează), stăteam la o masă, corespundea și ea mărimii livingului, dintr-un fel de lemn negru, fără urme de lac pe ea. Eram cam la jumătate de masă, în partea dinspre un geam plin de lumină. Vizavi de mine, stătea o doamnă impecabilă, cu niște sâni enormi, sau, cel puțin, păreau enormi din cauza corsetului. Îmi povestea ceva despre moda de azi (dar mi se pare că „de atunci”!). În capul mesei, era o bătrânică un pic îngâmfată, cam cu nasul pe sus, așa, dar plină de sănătate și care îi sufla în lingură unui popândău molâu, cu ochii bulbucați și părul lins hitlerește pe-o parte, care stătea așezat între bătrână și doamna din fața mea. Acesta ruguma o caisă sau o sugea, din dulceața cleioasă, de un galben-de-crom, clădită nerușinat într-un vas oval de sticlă tulbure, cu flori mărunte de păducel. Încercam să par amabil și să-i acord atenție doamnei, dar popândăul acela bolmojea niște gânduri cu voce tare, numai de el înțelese, dar într-o română formidabilă, comparativ cu presupusa maică-sa, doamna, care vorbea cu un accent franțuzesc, ușor de recunoscut.
Abia când doamna, la care am început să mă uit cel mai mult și cu care, se pare, duceam un adevărat dialog, cerând țâncului confirmarea, a zis:
– Nu-i așa, Marcel? Nu tu ai spus că ai văzut asta la madame Swann?
Atunci mi-am data seama cine-i țâncul, cine-i mustață-prematurițită acela. Era însuși Marcel Proust. Acesta a scuipat caisa în palma bunicei sale și a fugit, tropăind ca într-o ventilație zincată. A urcat o scară la etaj și nu s-a mai întors jos. Cel puțin, atâta timp cât îmi amintesc că am mai ascultat, adică urmărit, corsetul doamnei din fața mea. Dar se pare că nu a continuat foarte mult această scenă, de parcă ar fi fost doar un pretext pentru o bucurie imensă, aceea de a-l fi văzut pe Proust la masă, morfolind caisa aia soioasă, cu gândul la madame Odette.

Azi, pe la amiază, ducând un sac cu dovleci în spate (căci atunci când revin acasă, în sat, ceea ce se întâmplă rar, lucrez și duminica, trebuie să recuperez zilele lipsă), un sac de cânepă deasă, care se lăsa, benevol, antrenată în figuri geometrice divine. Doi din acești dovleci, aproape simetrici – am deschis sacul să-i văd, mai târziu, erau frumoși, roz-nud cu pete de gri-verzui, sau vinețiu – mi s-au cocoloșit după gât, în jurul cefei. Era ușor la cărat, dar, totodată, unul din dovleci voia să-mi intre, cu ceva asemănător unui sfârc, în ureche, lucru care mă incomoda.
În momentul acela, trecând pe lângă cele două case care despart grădina pe care o întrețin părinții mei de casa noastră, a trecut pe lângă mine un vecin cu mașina. Abia atunci, pentru prima data, am citit numărul mașinii acestuia: SV AN 969.
Mi s-a tăiat mersul, domnule cărturar. Am simțit, la un moment dat, cum sacul din spate începe să răsufle și parcă își umfla și dezumfla dovlecii. Am ajuns, în pripă, acasă, am lăsat liberă gura sacului, grămădind marginile brutal – nu le rulam, cum se face de obicei, ca și cum ți-ai ridica tricoul în fața medicului, sau, iertați-mă, cum și-ar ridica, dintr-o grabă necunoscută, o doamnă poalele fustei – am luat acei doi dovleci în brațe, le-am admirat culoarea și apoi, m-am jucat cu ei un timp îndelungat, gâdilându-i la codițele scurte și puțin ghimpoase.
Această întâmplare m-a făcut să-l înțeleg, abia acum, pe Cărtărescu, care spunea despre Jurnalul lui Kafka: mă urmărește și-n somn. Și, totodată, m-am umplut de rușine, că nici un volum deplin din Proust n-am citit. Trebuie, neapărat, să revin la cărțile sale. Și am să o fac cât mai curând posibil, domnule cărturar, fiți sigur de aceasta. Pe dumneavoastră ce cărți v-au urmărit? Cu gânduri visătoare și Pistă spre corsetul doamnei Proust, F. V.”

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Jazgul Orozov

Blestemat să fie

Blestemat să fie Cel care vreodată și-a aruncat dosul palmei peste capul unui copil Blestemat să fie tata xxxStrada principală care se intersecta cu strada

Noutăți
Alexandru Popescu

Halldór Laxness și dialogul abracadabrant

Islanda are multe trăsături care te cuceresc și te motivează să o vizitezi. Este o țară fabuloasă, începând de la climă și relief, până la

Noutăți
Augustina Visan

Ei s-au mutat la casă nouă

Ei s-au mutat la casă nouă Și eu la fel Ei se sărută sălbatic în pat Eu rod un prezervativ, înghit lacom și îmi fac

Noutăți
Anda Vahnovan

Diaspora noastră din Londra

Sârme după atâția ani mă bântuie încă rufele înșirate pe sârmele din fața căminelor cu cinci etaje, stâlpi de metal, firele contorsionate la capete, expunere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *